FLOREA TURIAC

 

(5.VI.1943, Izvoarele, Olt)

poet, jurnalist

 

 

 

 

S-a născut la data de 5 iunie 1943, în comuna Izvoarele, raionul Drăgăneşti-Olt, regiunea Argeş (astăzi, comuna Izvoarele, judeţul Olt), fiind cel de-al nouălea (şi ultimul) copil al părinţilor săi, Ioana (născută Ancuţa), casnică, şi Ioniţă Turiac, agricultor.

Face studiile elementare şi gimnaziale în comuna natală, Izvoarele (1950-1957), urmate de trei ani de şcoală profesională la Filipeştii de Pădure, jud. Prahova (1959-1962), calificându-se în meseria de mecanic de mină. Studiile liceale (curs seral) sunt începute la liceul „Nicolae Bălcescu” (azi „Ienăchiţă Văcărescu”) din Târgovişte, jud. Dâmboviţa (1962-1963 şi 1965-1966), acestea fiind întrerupte doi ani (1963-1965) pentru satisfacerea serviciului militar şi absolvite la Liceul din Doiceşti, jud. Dâmboviţa (1966-1968), cu Diplomă de bacalaureat.

Absolvă cursurile şcolii de maiştri electromecanici de mină din oraşul Motru, jud. Gorj (1969-1970). Lucrează la E.M. Şotânga ca mecanic de mină; la Şcoala profesională Filipeştii de Pădure ca maistru instructor cu practica elevilor în producţie; T.I.M. Bucureşti, Romlux Târgovişte şi I.C.M.M. Târgovişte (actualul S.C. Corint S.A.) ca maistru principal specialist până la pensionare, la 1 noiembrie 1997.

Preocupări literare din anul 1961. Debutează în ziarul Dâmboviţa din Târgovişte, anul I, nr. 148, sâmbătă 10 august 1968, p. 2 – Orizont literar, cu poezia Ritm în timp şi în anul 1993 cu volumul de versuri Con de lumină, Editura Macarie, Târgovişte, 112 p., cu un Cuvânt de BUN VENIT de poetul Gheorghe Tomozei, p. 105.

Frecventează mai multe cenacluri literare din Târgovişte (1967-1969), cele mai importante fiind cenaclul literar „Grigore Alexandrescu” şi cenaclul literar „Cicerone Teodorescu” unde poetul George Coandă îi citea poeziile, publicându-le, apoi, în ziarul Dâmboviţa. Frecventează sporadic, un singur an, cenaclul revistei Luceafărul (1972), condus de regretatul poet Dan Laurenţiu.

Colaborează frecvent la publicaţiile: Dâmboviţa, Munca, Destine, Jurnal de Târgovişte, Meridian Express, Argeş, Glasul Cetăţii, Târgoviştea, Ramuri, Cele trei Crişuri, Mioriţa noastră (New York), Magazinul satelor, Esteu, Dor de Dor (membru în colectivul redacţional), Sinteze literare, Vitralii, Litere, Tecuciul cultural, Eroica, Climate literare (membru în colectivul redacţional), Moment poetic nr. 35 (Chişinău), Viaţa Basarabiei (Chişinău), Amurg sentimental, Armonia, Observatorul militar ş.a.

Prezintă din poezii la emisiuni de radio şi televiziune locală.

Obţine două menţiuni la concursul de poezie organizat de către Centrul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Municipiului Bucureşti – Studioul de Literatură al Casei de Cultură „Mihai Eminescu” în cadrul Săptămânii Primăverii Bucureştene (1973) şi premiul editurii Ardealul din Târgu-Mureş şi al revistei „Izvoare Filosofice” la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” (Lancrăm-Sebeş-Alba Iulia, Ediţia a XXIX-a, 8-9 mai 2009).

Pentru activitatea literară a primit şi alte numeroase diplome şi premii pentru poezie la diferite concursuri, diplome şi premii pentru cărţi de poezie acordate atât în ţară cât şi în străinătate şi nenumărate diplome de excelenţă. Este membru fondator la Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” (România-India). A fost redactor la revista literară „DOR de DOR” şi este redactor-şef adjunct la revista „Climate literare”.

 

Scrieri:

• Con de lumină, Editura Macarie, Târgovişte, 1993, 112 p., cu un Cuvânt de BUN VENIT de poetul Gheorghe Tomozei (p. 105);

• Veac întors, Editura Macarie, Târgovişte, 1997, 94 p., cu o prefaţă de Cezar Ivănescu – Deplină maturitate poetică (p. 4); În loc de postfaţă, Petrea Ciupitu: Energii mântuitoare, p. 90.

• Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi), Editura Macarie, Târgovişte, 2001, 98 p., caracterizat de Cezar Ivănescu prin sintagma Regăsirea paradisului iubirii (p. 5). Volumul a primit Premiul Special al Juriului cu ocazia celui de-al X-lea Festival Internaţional de Poezie Drumuri de spice, 27-28 iulie 2003, acordat de Societatea literar-artistică Tibiscus – Uzdin.

• Vinovat de prea multă iubire (cartea a doua), Editura Macarie, Târgovişte, 2003, 108 p., În loc de prefaţă sau o bilă albă: Cartea de poezie, Victor Sterom, p. 5-6; volum premiat de Societatea Scriitorilor Costache Negri – filiala Ploieşti, 2003;

• Lumini pe roua lumii, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005 (antologie), 260 p.; prefaţă de Mircea Cotârţă: Din lumina sufletului se veşnici poetul, p. 5-14; volumul a primit Premiul pentru poezie pe anul 2005 acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni,

• Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, Editura Macarie, Târgovişte, 2005, 104 p., prefaţă de Mircea Cotârţă: Poetul hăituit în paradis, p. 5-7.

• Echilibrul haosului, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, 104 p., pentru prefaţă, cu un Argumentum de George Coandă, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe din Statele Unite ale Americii şi al Uniunii Scriitorilor din România, p. 5-6 şi Mircea Cotârţă: Din haos, nu ţărână, a fost plămădit poetul, p. 7-12; volumul a primit premiul pentru poezie pe anul 2006 acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni.

• Înger zburând pe maci, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, 126 p., cu prefaţă de Mircea Cotârţă: Poetul, exilat printre oameni, p. 5-10; volumul a primit premiul „Grigore Alexandrescu” pentru poezie pe anul 2007, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni.

• Neuronii somnambuli, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009, 126 p., cu prefaţă de Toma George Veseliu: Neuronii somnambuli – între „genomul sentimentelor” şi „luciditatea subconştientului” sau faţa nevăzută a poetului, p. 7-14, coperta IV fiind semnată de Tudor Cristea.

• Frunzele neliniştii, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, 112 p., coperta 4 fiind semnată de prof. dr. George Coandă: Poetul stării de interioritate.

• Lacrimile neodihnei, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011, 108 p.

• Rapsodia naturii, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013, 362 p.

Click aici pentru a citi volumul.

 

Publică numeroase versuri în mai multe antologii împreună cu alţi poeţi:

– Poezia Cetăţii, Editura Macarie, Târgovişte, 2001, p. 121-124;

– Cupolă de veac, Editura Macarie, Târgovişte, 2003, p. 137;

– Pe o coajă de vocală, Editura Macarie, 2003, p. 82-83;

– Almanahul Mihai Eminescu, Editura Macarie, Târgovişte, 2004, p. 192;

– Caietele „Litere”. În căutarea unui topos liric, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, p. 148-151;

– Antologie lirică, proză, plastică, DOR de DOR, alcătuită de Marin Toma, editată de Asociaţia pentru Progresul şi Dezvoltarea Spiritului rural, Bucureşti, 2007, p. 111-121.

– Târgovişte-India. Antologie poetică / Poetical Antology, versiuni de George Anca, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2008, p. 173-174;

– Antologia sonetului românesc, vol. III, culegere de Radu Cârneci, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 80.

– Târgovişte-Chişinău-Sankt-Petersburg, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013, p. 156-163.

 

 

Repere bibliografice:

– Tomozei, Gheorghe: Con de lumină, 1993, Cuvânt de BUN VENIT, p. 105 (în volum);

– Cuc, Melania: Lumea cărţilor, pentru volumul Con de lumină, în Informaţia Cernavodei, anul II, nr. 3, februarie 1994, p. 4;

– Ciupitu, Petrea: Con de lumină, cronica debuturilor (I), în Târgoviştea, nr. 21-22 (2-3), serie nouă, anul VI, 1995, p. 15;

– Ciupitu, Petrea: Con de lumină, cronica debuturilor (II), în Târgoviştea, anul VII, nr. 1-3 (25-27), 1996, p. 15;

– Ivănescu, Cezar: Deplină maturitate poetică, pentru volumul Veac întors, 15 iulie 1997, Bucureşti, p. 4 (în volum);

– Coandă, George: Veac întors, Curier cultural în Dâmboviţa, nr. 1649, luni, 18 mai 1998, p. 4;

– Ivănescu, Cezar: pentru volumul Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi), în loc de prefaţă Regăsirea paradisului iubirii, 5 noiembrie 2001, p. 5 (în volum);

– Vlad, Mihail I.: Un poet pe săptămână, pentru volumul Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi), în Jurnal de Dâmboviţa, nr. 581(2038), serie nouă, anul II (IX), luni, 25 noiembrie 2002, p. 6;

– Sterom, Victor: Cartea de poezie, volumul Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi), în Gazeta de Transilvania, miercuri, 11 decembrie 2002, p. 8;

– Cristea, Tudor (Doru C.): Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi), versuri, în Litere, anul IV, nr. 5(38), mai 2003, p. 19 şi 23;

– Grigoriu, Florin: Scriitorul Florin Grigoriu despre... Florea Turiac, Vinovat de prea multă iubire (cartea a doua), în Magazinul Satelor, cultură, anul I, nr. 15, 5-11, noiembrie 200, p. 5;

– Cotârţă, Mircea: Poetul, sublimă luntre-a vieţii, volumul Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi şi cartea a doua), în Dâmboviţa-cultural, nr. 3453, joi 22 aprilie 2004, p. 16;

– Sterom, Victor: Veac întors, în Universul cărţii, anul XIV, nr. 12 (168), decembrie 2004, p. 6;

– Modeleanu, Marin Toma: Medalion literar – Oameni dragi sufletelor noastre – Florea Turiac, în Magazinul satelor-cultură, anul III, nr. 83, 22-28 aprilie 2005, p. 7;

– Andrei, Petruş: Lângă obrazul de veghe al luminii, pentru volumul Con de lumină, în DOR de DOR, revistă literară, anul I, nr. 6, decembrie 2005, p. 11;

– Sterom, Victor: Vinovat de prea multă iubire (cartea a doua), în Societatea Argeşană, sâmbătă, 3 aprilie 2004, p. 13;

– Sterom, Victor: Vinovat de prea multă iubire (cartea a doua), în Informaţia Prahovei, nr. 2670, joi 17 februarie 2005, p. 7;

– Toma, Marin: Florea Turiac face parte din elita poeţilor dâmboviţeni, în DOR de DOR, revistă literară, anul I, nr. 1, iulie 2005, p. 5 (16);

– Vale, Ion Iancu: Postfaţă la volumul Florea Turiac filozofând cu Diogene, Târgovişte, 12 aprilie 2005, p. 99 (în volum);

– Cotârţă, Mircea: Poetul, hăituit în Paradis, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Dâmboviţa, nr. 3766, luni 25 aprilie 2005, p. 6;

– Coandă, George: Poetul filozofând cu Diogene, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Jurnal de Dâmboviţa, nr. 2836, serie nouă, Anul IV (X), 5 iulie 2005, p. 6;

– Voinescu, Virgil: În lumea cuvintelor, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Jurnal de Dâmboviţa, nr. 2843, serie nouă, anul IV (XI), miercuri 13 iulie 2005, p. 6;

– Coandă, George: Doi poeţi autodepăşindu-se, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Litere, revistă lunară de cultură, anul VI, nr. 8(65), august 2005, p. 38;

– Sterom, Victor: O luciditate visătoare în antecamera concretului, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Informaţia Prahovei, nr. 2753, luni 19 septembrie 2005, p. 7;

– Cotârţă, Mircea: Din lumina sufletului se veşnici poetul, fragment din prefaţa la volumul Lumini pe roua lumii, în Dâmboviţa, nr. 3897, luni 26 septembrie 2005, p. 16;

– Cotârţă, Mircea: Din lumina sufletului se veşnici poetul, prefaţă la volumul Lumini pe roua lumii, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005 (antologie), 260 p., de la p. 5-14.

– Marin, Toma: Poezia dorului şi a iubirii – medalion literar, în DOR de DOR, anul I, nr. 4, octombrie 2005, p. 6;

– Gruia, Lucian: Discipolul lui Diogene, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Esteu – Revistă literară, anul 2, nr. 2-3, ianuarie-februarie 2006, p. 20;

– Coandă, George: Florea Turiac la ora Lumini pe roua lumii, pentru volumul Lumini pe roua lumii, în Jurnal de Dâmboviţa, nr. 3003, serie nouă, anul V (XII), sâmbătă 21 ianuarie 2006, p. 11;

– Pildner, Jozsef: O individualitate fascinantă, pentru volumul Lumini pe roua lumii, în Litere, revistă lunară de cultură, anul VII, nr. 2(71), februarie 2006, p. 16-18;

– Sterom, Victor: Florea Turiac. O luciditate în antecamera concretului, pentru volumul Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ, în Târgoviştea, seria a II-a, nr. 1(40), martie 2006, p. 7;

– Sterom, Victor: Florea Turiac. Simboluri inovatoare prin relaţie semantică, pentru volumul Lumini pe roua lumii, în Informaţia Prahovei, nr. 2781, luni 13 martie 2006, p. 6;

– Coandă, George: Scriitori târgovişteni în dicţionarul „Personalităţi române şi faptele lor”, în Jurnal de Dâmboviţa, sâmbătă 1 aprilie 2006, nr. 3063, serie nouă, anul V(XII), p. 6;

– Cotârţă, Mircea: Recunoaşterea valorii, în Dâmboviţa, nr. 4079, joi, 4 mai 2006, p. 15;

– Moise, Radu: Don Quijote cu masca lui Diogene, în Dâmboviţa, nr. 4113, marţi 13 iunie 2006, p. 15;

– Popescu, Florentin: Romantismul bine temperat, pentru volumul Lumini pe roua lumii, în Oglinda literară, anul V, nr. 55, iulie 2006, p. 1974;

– Zalis, Henri: Turiac, Florea: Lumini pe roua lumii, în Litere, anul VII, nr. 8(77) august 2006, p. 12;

– Cotârţă, Mircea: Din haos, nu ţărână, a fost plămădit poetul, pentru volumul Echilibrul haosului, în Dâmboviţa, nr. 4183, sâmbătă, 2 septembrie 2006, p. 6;

– Coandă, George: Florea Turiac şi echilibrul stării de poezie, pentru volumul Echilibrul haosului, în Jurnal de Dâmboviţa, nr. 3245, vineri 3 noiembrie 2006, p. 15;

– Rova, Andrei: Îngerul cu sângele încins, pentru volumul Echilibrul haosului, în Dâmboviţa, nr. 4251, marţi 21 noiembrie 2006, p. 12;

– Antonescu, Mihai: Acum, aici, prietenul poetului, pentru volumul Lumini pe roua lumii, în Sud, revistă lunară de cultură, Anul 10, nr. 11-12(88-89), noiembrie-decembrie 2006, p. 8;

– Sterom, Victor: Florea Turiac. „Echilibrul haosului”, în Informaţia Prahovei, nr. 3121, miercuri 17 ianuarie 2007, p. 5;

– Antonescu, Mihai: Acum, aici, oricând prietenul poetului, pentru volumul Lumini pe roua lumii, în Cafeneaua literară, Anul IV, nr. 3(45), martie 2007, p. 24;

– Didescu, Bogdan: Echilibrul haosului, în Viaţa militară, nr. 1(11), ianuarie-februarie 2007, p. 32;

– Andrei, Petruş: Florea Turiac – un aed în templul artei, în volumul „Totdeauna cu noi” (poezie, proză, eseu, critică literară etc.), realizat de Ion Machidon, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007, p. 59-69.

– Andrei, Petruş: Una aed în templul artei (I), în Dâmboviţa, nr. 4421, sâmbătă 16 iunie, 2007, p. 6 (fragment);

– Antonescu, Mihai: Revenirile poetului, pentru volumul Echilibrul haosului, în Viaţa de pretutindeni, anul III, nr. 1-7 (24-30), iulie 2007, p. 93;

– Coandă, George: Florea Turiac şi lumina de cristal a versului, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Jurnal de Dâmboviţa, nr. 3506, anul XIII, miercuri 12 septembrie 2007, p. 15;

– Petrescu, Mihai Samson: Sub semnul Zeiţei ARTEMIS, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Litere, anul VIII, nr. 9 (90), septembrie 2007, p. 29-31;

– Sterom, Victor: Florea Turiac: Echilibrul haosului, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006 (prezentări succesive de Henri Zalis & Florentin Popescu), în Oglinda literară, anul VI, nr. 69, septembrie 2007, p. 2824;

– Toma, Marin: Florea Turiac, în DOR de DOR, pentru toate volumele de poezie apărute până în anul 2007, anul III, nr. 28, luna octombrie 2007, p. 8;

– Cotârţă, Mircea: Poetul, exilat printre oameni, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Climate literare, anul II, nr. 5, februarie 2008, p. 15;

– Iordache, Daniela-Olguţa: Noi poeme cu îngeri, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Litere, anul IX, nr. 2 (95), februarie 2008, p. 23-24;

– Popescu, Diana: Florea Turiac echilibrează haosul, pentru volumul Echilibrul haosului, în Viitorul Argeşului, (Criterii literare), nr. 338, vineri 14 martie 2008, p. 14;

– Coandă, George: Poetul lunii aprilie: Florea Turiac – poetul stării de interioritate, în Climate literare, anul 2, nr. 67, aprilie 2008, p. 8;

– Grigoriu, Florin: Medalioane, 10. Florea Turiac, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Revista Română de Versuri şi Proză, periodic al Societăţii Scriitorilor Români, anul XII, nr.4-9 (127-132), 2008, p. 5;

– Bianu, Corin: Adumbrit de metaforă, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Climate literare, anul 2, nr. 10-11, iulie-august 2008, p. 15;

– Coandă, George: Florea Turiac – În echilibru dintre iubire şi haos, pentru volumul Echilibru haosului în Armonia, serie nouă, anul IV, nr. 1(6), 2008, p. 40;

– Veseliu, George Toma: Clasic sau modern?, pentru volumele Îngeri zburând pe maci, Lumini pe roua lumii, Echilibru haosului, în Litere, anul IX, nr. 8-9(101-102), august-septembrie 2008, p. 29-31;

– Antonescu, Mihai: Eternul drum al revenirii la fiinţă, pentru volumul Con de lumină, în Revista nouă, anul VI, nr. 4(49), 2009, p. 23-24;

– Grigoriu, Florin: Medalion literar, pentru volumul Înger zburând pe maci, în Climate literare, anul III, nr. 18, aprilie 2009, p. 15;

– Bianu, Corin: Cei şapte magnifici sau jurnal de vacanţă, II. Oameni spectacol ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, 6. Florea Turiac, în Impact, anul X • 2009 • Nr. 364, septembrie, p. 2;

– Veseliu, George Toma: Neuronii somnambuli – între „genomul sentimentelor” şi „luciditatea subconştientului” sau faţa nevăzută a poetului, prefaţă la volumul Neuronii somnambuli, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009, p. 7-14, septembrie-octombrie 2009;

– Cristea, Tudor: Aprecieri critice pentru volumul Neuronii somnambuli prezentate pe coperta a IV-a a cărţii, septembrie-octombrie 2009;

– Stan, Mihai: Florea Turiac: Neuronii somnambuli, în Litere, anul X, nr. 9(114), septembrie 2009, p. 74;

– Coandă, George: Surprinzătorul Florea Turiac, pentru volumul Neuronii somnambuli, în Jurnal de Dâmboviţa, Nr. 4139, Anul XV, joi, 8 octombrie 2009, p. 11;

– Zalis, Henri: Expuneri lirice recomandate de magia iluziilor, pentru volumul Neuronii somnambuli, în Litere, anul X, nr. 10(115), octombrie 2009, p. 22 şi p. 25;

– Cristea, Tudor: Carte nouă. Florea Turiac: Neuronii somnambuli, în Climate literare, anul III, nr. 24, octombrie 2009, p. 12;

– Veseliu, George Toma: Neuronii somnambuli între „genomul sentimentelor” şi „luciditatea subconştientului” sau faţa nevăzută a poetului, în Impact dâmboviţean, anul X, nr. 366, noiembrie 2009, p. 12-13;

– Sterom, Victor: Florea Turiac: Neuronii somnambuli, în Impact dâmboviţean, anul X, nr. 367, decembrie 2009, p. 13;

– Ionel, Niculae: Treptele poetului, în Litere, anul XI, nr. 4(121), aprilie 2010, p. 28-29;

– Ionel, Niculae: Treptele poetului, în Impact literar, anul XI, nr. 374, octombrie 2010, p. 5;

– Coandă, George: Poetul stării de interioritate, pentru volumul Frunzele neliniştii, în Climate literare, anul IV, nr. 35, octombrie 2010, p. 13 şi p. 21;

– Coandă, George: Poetul stării de interioritate, pentru volumul Frunzele neliniştii, în Impact literar, anul XI, nr. 375, noiembrie 2010, p. 13;

– Mitulescu, Constantin: Florea Turiac. Frunzele neliniştii, în Evenimentul de Călăraşi, nr. 506, 18 februarie 2011, p. 11;

– Grăsoiu, Liviu: Un hedonist neliniştit, dar decent, pentru volumul Frunzele neliniştii, în Litere, anul XII, nr. 2(131), februarie 2011, p. 46-47;

– Sterom, Vcitor: Florea Turiac – Florile neliniştii ori sublimul ca noroc, pentru volumul Frunzele neliniştii, în Climate literare, anul V, nr. 42, mai 2011, p. 8;

 

Volume şi dicţionare care fac referire la poet:

• Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionarul de literatură al judeţului Dâmboviţa 1508-1998, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 1999, p. 223-224;

• George Coandă, Istoria Târgoviştei – cronologie enciclopedică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005, p. 360-361;

• Victor Petrescu, Scriitori şi publicişti dâmboviţeni 1900-2004, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005, p. 237-238;

• Constantin Toni Dârţu, Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000, volumul XVII, dicţionar întocmit cu sprijinul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Iaşi, Casa de Editură Venus, 2006, p. 293-315;

• Ion Machidon, Totdeauna cu noi (antologie de poezie, proză, eseu, critică literară etc.), Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007. Critică literară de Petruş Andrei pentru volumul Lumini pe roua lumii: Florea Turiac – un aed în templul artei, p. 59-69;

• George Coandă, Istoria Târgoviştei. Cronologie enciclopedică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 397-398;

• Henri Zalis, O istorie condensată a literaturii române. 1880-2000. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Poeţi târgovişteni, Florea Turiac, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 628;

• George Coandă, Rodica Cojocaru, „Primăvara Albastră”. Cronica unui festival naţional de „cuvinte potrivite”. Grupul Editorial Bibliotheca & Marcona, Târgovişte, 2008, p. 65 (scriitori, invitaţi de onoare), 67, 75;

• Mihai Stan, Tudor Cristea, Litere 100. Istoria unei reviste literare dâmboviţene, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2008, p. 8, 10, 11, 13, 107, 149, 150, 153;

• Victor Petrescu, Moştenirea Văcăreştilor. Din istoria unui festival de literatură, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2008, p. 14, 115;

• Mihai Stan, Conferia. Convorbiri şi confesiuni, Florea Turiac. Poezia pentru mine este Cutia Pandorei, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009, p. 339-345;

• Florentin Popescu, Eu v-am citit pe toţi! (vol. II), Romantismul bine temperat: Florea Turiac, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009, p. 260-261.

• Henri Zalis, La gura vulcanului. Peisaj epistolar după erupţie, În criză de credibilitate, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, p. 240.

• Enciclopedia oraşului Târgovişte, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011, p. 454.

• Niculae Ionel, Scriitori târgovişteni, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 59-66.

 

 

 

Opinii

 

George Tomozei

 

 

(În volumul „Con de lumină”, 1993, Cuvânt de BUN VENIT, p. 105)

 

 

 

 

 

Melania Cuc

Tot la Editura „Macarie” şi sub supra­vegherea lui Mihiil I. Vlad a apărut în zilele din urmă „Con de lumină” de Florea Turiac. Volumul apare în colecţia „Prima carte” şi ne este recomandată de către redutabilul poet Gheorghe Tomozei, astfel: Meditaţiile sale exală un aer de sănătate spirituală şi de bine strunit patos. La vârsta jubilaţiilor, când deznădejdile, durerile, spaimele nu par a-l cerceta – el ne oferă în învolburarea momentului o frântură de senin. De speranţă. Ne alătu­ram Prinţului Negru şi-l recomandăm pe Florea Turic drept un poet stăruitor în truda cu uneltele visării şi în mânuirea condeiului. Şi dacă, la poemele elaborate şi cu har dictate de inimă, minte şi credin­ţă se alătură ca într-o îngemănare a cos­micei călătorii spre spaţii ce nu le vom cunoaşte niciodată, grafica cu care completează imaginea de lumină a cărţii Mira Dumitra Iordache, vom putea spune că desluşind, slova şi linia penelului laolal­tă vom fi o clipă mai buni şi mai aproape de mărturia vieţii în care nu suntem decât nişte anonimi călători.

 

(„Informaţia Cernavodei”, an II, nr. 3, februarie 1994, p. 4)

 

 

Petrea Ciupitu

[...]Mulţi dintre poeţi, aşa cum e cazul lui Florea Turiac, se simt datori să dea sea­mă de destinul lor indivi­dual, dar şi de cel public. Ei menţin şi dezvoltă în poezia lor energii mântuitoare. Sunt încu­rajaţi în această privinţă de posibilitatea neîngră­dită de explorare a lucrării sacre aflate în zonele ancestrale ale fiinţei lor spirituale. Scufundându-se în apele adânci ale vieţii personale şi ale acelora de aproape, de departe, de acum şi de demult, ei practică o arheologie sui-generis prin care scot deasupra „va­lurilor” imagini primor­diale, curate, tablouri vii, edenice, după care toţi tânjim. Impresia comunicată de poet în faţa acestor imagini ireale păstrate în adâncul fiinţei sale sunt marcate de beatitudine, de fericite legănări, învăluite de sonorităţi pe măsură: „Ce muzici in­tonează copilul blând din mine/ Păzind cuminte cerul unui perfect balans/ Eu îi aduc cuvinte să-l hărăzesc spre bine/ Cres­când în lanuri grâul cu viile în dans” („Trupul va bea lumina”). Având asemenea stări anestezi­ante poetul vede ceea ce omul necăjit de azi, confruntat cu grijile apăsă­toare ale traiului zilnic nu-şi îngăduie să întreză­rească: „Deschisă este calea celui ce se jertfeşte/ Când în lumini de-amiază cresc înţelepţi bătrâni”.

Exprimarea directă a simţămintelor, a gândurilor şi a stărilor sufleteşti persistă, după cum vedem, şi azi, nu numai în lucrările creatorilor populari. Ei nu sunt obişnuiţi să ia în serios muşcăturile criticii şi ale cititorilor versaţi, iniţiaţi în compli­cata şi istovitoarea her­meneutică iscoditoare şi revelatoare de aspecte inedite. Poetul îşi permite luxul să se abstragă din contingent, cum ar spune G. Călinescu, şi creionează eşafodaje estetice ademenitoare, deşi greu de găsit în viaţa noastră de azi: „Ce linişte în coarda întinsă-a-Înţelepciunii/ Că am uitat de veghea crescândă în amurg/ Cu buze tremurânde blând ne surâd bătrânii/ Când colindăm lumina cu paşi de demiurg” („Când colindăm lumina”)

În plină bulversare ecologică, marcată de tot felul de poluări între care cea fonică este exasperantă, mai mare cu seamă în peisajul urban, poetul decretează necesitatea identificării păcii paradisiace, pa­cea intrinsecă fiinţei umane ca filigranul intarsului: „Va trebui amiaza s-o regăsim, în fine/ Când liniştea-şi deşiră nervurile în noi/ Tot mai aproape-i vârsta acestor ţărmuri line/ Ce vor rodi lumina ca norii – calme ploi”. („Când colindăm lumina”).

Urmarea unei asemenea terapii a liniştii, obţinute printr-un exerciţiu quasioniric, este senzaţia de plutire în viitor peste edenul numit „Ţară”, pe care numai păsările cerului o trăiesc cu adevărat: „Cu ochii unei păsări prin viitor te plimbi/ Când tot de-ceeaşi Ţară acelaşi dor ne paşte”, („Cum înfloreşte nimbul”). Să fie oare aceasta o imagine posibilă nu demult în sufletul poeţilor autori şi părtaşi ai unei impuse hipnoze în mase prin mecanismele ascunse ale totalitarismului anticriticist şi triumfalist, pe fondul minimei satisfaceri a trebuinţelor materiale şi spirituale?! Trebuie să spui că-i foarte bine, că e foarte frumos, dacă impresiile acelea nu erau acestea. Dar, dacă-i aşa, în cazul poeziilor pe tema luminii din cartea pe care o recenzăm, se dovedeşte că Satana este neîndemânatic, întrucât efectul lucrării lui de falsificare a persoanei este invers aşteptărilor lui. Poetul subliniază, că am ajuns să „Sor­bim lumina calmă cu-o lăcomie-lup”, O asemenea hrănire spirituală dă un sens şi o precizie anume exerciţiului curăţitor. „Iluminându-mi pasul cu frunte de-ndrăzneală/ Săl­băticia cărnii din mine o alung” („Lăsându-mă risipei”). Poetul afirmă o încredere deosebită în lucarea purificatoare a copilăriei când sistemul social funcţionează împortriva ta, adică „Dacă-ai făcut un bine iată eşti tras pe roată”. Istoria poporului român a înregistrat şi înregistrează asemenea cruzimi, a căror forţă descurajantă este întâmpinată de poet cu îndemnul liniştitor: „Descalecă pustiul şi-ncearcă de-nţelege/ Căci pe copilărie te poţi numi stăpân/ Iar când duşmanii pasul vor vrea să ţi-l renege/ Ca pe-o icoană vremea te va purta la sân” („Dacă-ai făcut un bine”). Nu sunt multe popoarele pe faţa pământului care să-şi fi cristalizat în comportament asemenea învă­ţături aparent platonice, abundent ilustrate în epo­sul popular reprezentat prin „Mioriţa” de pe între­gul cuprins al Ţării. O asemenea viziune artistică, în care predomină ideea de armonie în concepţie, în mişcare, în colorit şi-n constricţia imaginilor este ilustrată în chip variat în toate cele patru cicluri ce compun acest volum de versuri – „Con de lumi­nă” – al lui Florea Turiac, pe care-l recomandă cu căldură. Aşa a procedat şi poetul Gheorghe Tomozei care semnează postfaţa. De aici reţinem pentru cititorii acestei reviste opinia la care subscriem „Poet cu ostentaţie vechi într-o vreme în care se crede că doar imitându-i pe apuseni ne păstrăm şansa de a ur­ca spre anul 2000, autorul nostru e, programatic, limpede şi neîncifrat după cum poate fi şi tandru şi romantic”.

În acest timp febril şi disperat marcat de osten­tativă originalitate, de ostilitate faţă de tot ceea ce e adunat şi bine structurat, calmul poetului, gesturile lui liniştite şi sigure, gândurile şi expresiile lui constructive ne oferă şansa unui refugiu, căci, pentru simţirea şi cugetarea lui: „pendulele nu se opresc niciodată/ Măsurând timpul/ Pentru viaţă, pentru dragoste, pentru amintire”. („Ritm în timp”)”

 

(„Con de lumină. Cronica debuturilor I-II.”, în Târgoviştea, nr. 2-3(21-22), serie nouă, anul VI, 1995, p. 15 şi în Târgoviştea, nr. (1-3)25-27, anul VII, 1996, p. 15.)

 

 

Cezar Ivănescu

 

Deplină maturitate poetică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 (Volumul „Veac întors” , Ed. Macarie, 1997, p. 4)

 

 

George Coandă

„Florea Turiac este – şi o ştim de multă vreme – un poet cu un limbaj liric bine arti­culat, acordat la un timbru imagistic şi ideatic plurivalent. Se poate spune, fără teama de a greşi, că încă tânărul autor al volumului „Veac întors” (Editura Macarie) a atins maturitatea poetică exprimată printr-un echilibru al cărui ambitus este eliberat de frica pe care o trezeşte, la unii stihuitori, canonul prozodic. Iată o dovadă peremp­torie: „Dă Doamne sării inimă şi chip/ Iar apei dă-i putere să ia foc/ Ţevii de tun miros de busuioc/ Şi lupii să mănânce doar nisip...” („Veac întors”).

Rămânând în fruntariile prozodice, imaginaţia poetului, descătuşată de limi­tările metrice, zburdă inspirat şi surprinzător în orizontul (cu sens) al metaforei: „Cum patinând pe boabe de săpun/ Pe patru roţi stă peria de dinţi –/ Se-aşează echilibru între sfinţi/ Şi-n strigătul tăcerii din cătun// Prin robinete curge rumeguş/ Spălându-ne cu lespezi de răcoare/ Pe şaua zilei călărind un soare/ Dizolvă ceaţa ca un râu de tuş” („Democraţia băii”).

Poetul este, însă, în această carte, şi un revoltat împotriva unor stări malefice care bântuie secolul erodându-l socialmente: „Veacul acesta a devenit senil/ Şi-i simt suflarea de duhoare-amară/ Se-mput şi acriturile-n cămară/ Iar lampa muşcă lacom din fitil...” („Veac senil”). Sau: „Societatea e mult prea bolnavă/ Plutind tot în derivă, ca o navă/ Ce în furtună-şi pierde echipajul/ Şi o înclină spre afund tangajul.” („Societate bolnavă”).

Dar cel mai bine-şi defineşte arta Florea Turiac, şi chiar pe sine – poetul din cetate – în acest catren: „Sunt sigur de-o cămaşă de forţă/ Că fac trafic cu prea multe idei:/ Pun mielul stăpân peste lei,/ Peste versuri regină, o torţă” („Cămaşă de forţă”). Şi, de fapt, el însuşi, poetul este o torţă arzând în infinitul spiritului.”

 

(Florea Turiac: „Veac întors”, în Dâmboviţa, nr. 1649, luni, 18 mai 1998, p. 4)

 

 

Victor Sterom

„O poezie meditativ-interogativă scrie Florea Turiac în cel de-al treilea său volum de poeme „Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi)” (Editura Macarie, Târgovişte, 2001). Poetul Cezar Ivănescu, pe coperta a patra a cărţii, spune succint: „În volum predomină teme precum condiţia poetului într-o lume din ce în ce mai nedreaptă, pierderea şi regăsirea paradisului iubirii”. Aşa pare a fi din moment ce Florea Turiac defineşte poezia în timp ce o scrie (creează), dând impresia că doar întreabă şi meditează cu spirit critic la condiţia ei: „– Atât de scurtă/ Poezia?!...// – Da!// De ce te înfiori/ Şi plângi/ Şi râzi/ Nedumerito?” (p. 86), sau: „Acum/ Între noi/ S-a surpat cerul.// Ce vedem/ Dincolo?!...” (p. 82). De altfel, volumul – unitar prin obiectiv şi mai puţin unitar ca stil – jucându-se cu diverse registre – e fructul unor stări de spirit deloc potolite. Imaginea generală care se vrea impusă este aceea (totuşi) a unui proces de reflexivitate. „Respir din tine/ Ca dintr-un pământ cu suflet,/ Uneori,/ Mă rog cerului/ Să mă lase pământului/ Cu cântecul nescris./ Poate atunci/ Cineva/ Mă va căuta pe ascuns/ În muguri de azur./ O, căutătorule!/ Nu te întristeze pietrificarea mea/ Care nu-i altceva/ Decât un împrumut/ Al despărţirilor” (p. 67). Poemul acesta are – după cum bine observăm – şi „aură enigmatică şi misterioasă” (Daniel Corbu), dar nu într-atât de particularizat de abundenţa metaforelor, ci, mai degrabă, doldora de concretizări ale „raţionamentelor specifice logicii paradoxurilor” (Marian Popa). Este aici o (para)lume care se zbate să iasă din convenţie într-o existenţă al cărei sens mai profund e însăşi convenţia. „Acum/ Ori mai târziu/ Ştiu că vei veni/ Într-o zi ştiută sau neştiută/ Şi-mi vei cădea pe braţ/ O ramură-nflorită/ În primăvara primelor iubiri.// Te voi purta cu mine/ Prin spaţii necunoscute/ Ca pe un simbol al împlinirii/ Cunoaşterii/ Binelui şi Răului...” (p. 80), sau: „Când eşti lângă mine/ Negura dispare/ Acolo unde apele vorbesc/ O singură limbă./ Acolo unde florile/ Duc grijile ploilor nedeterminate.// Când eşti lângă mine, iar/ Închipuirea sculptează/ Crini în ochii-ţi de jar/ Care vor alcătui/ Speranţele mele.// Du-mă dincolo de binefacere/ Vântule,/ Să nu mai pot respira/ Doar în treacăt/ Iubirea care vine de nicăieri!” (p. 68).

Florea Turiac a debutat după vârsta de debut editorial a lui Arghezi (47 ani). El nu face parte din familia poeţilor grăbiţi – iată a treia carte de la debut (1993) cu volumul „Con de lumină”, după patru ani îi apare al doilea volum: „Veac întors” (1997). Există – dacă nu mă înşel – la acest autor – pe care nu-l cunosc personal – cartea mi-a fost înmânată chiar de editorul ei, poetul Mihail. I. Vlad – o conştiinţă a seriozităţii demersului în care şi-a asumat destinul.

Poetul dispune de mijloace suficient de bine puse la punct pentru a parcurge drumul greu, neînchipuit de greu, al unui stihuitor pornit să atingă vârful muntelui care este poezia. Având disponibilităţi de a concentra poemul până-n limita haiku-lui, închei cu poemul „Dragostea”: „Chemarea/ soarelui/ în anotimpuri/ privirile/ numără/ întoarcerile” (p. 82).

 

(„Gazeta de Transilvania”, miercuri, 11 decembrie 2002, p. 8)

 

 

Mihail I. Vlad

Poetul târgoviştean Florea Turiac se află la cel de-al treilea volum de versuri, intitulat „Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi)”. Poetul Cezar Ivănescu scrie despre acesta: „În volum predomină teme precum condiţia poetului într-o lume din ce în ce mai nedreaptă, pierderea şi regăsirea paradisului iubirii”. Autorul debutează cu volumul „Con de lumină” (1993), salutat de regretatul scriitor Gheorghe Tomozei. Reţinem câteva rânduri memorabile: „Îşi topeşte emoţiile în tiparele viguroase ale unor înaintaşi – Arghezi, în primul rând – trudind cu îndătinare la păs­trarea, vibrată, a unui arhaic fluid al rostirii”. Un „remember” al anilor tinereţii: „Te-am căutat în casa tristă, veche,/ Unde ne-am cunoscut. Ce început!/ Şi-am mai găsit ceva din amintirea/ Ce redeşteaptă-n noi acel trecut” („Te-am căutat”). Florea Turiac cultivă cu uşurinţă şi versul scurt: „Neclintită/ Şi/ Pură/ Ca un sărut” („Poartă”). „Limbă de foc/ La hotarul/ Nopţii” („Orgoliu”). Aşteptăm şi alte surprize lirice în următoarele volume.

(„Jurnal de Dâmboviţa”, nr. 581(2038), an II(IX), luni, 25 noiembrie 2002, p. 6)

 

 

Tudor Cristea

La Editura Macarie din Târgovişte, dl. Florea Turiac (n. 1943) publică, în 2002, a treia sa plachetă de versuri, după „Con de lumină” (1993) şi „Veac întors” (1997), apărute tot aici. „Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi)” indică prin titlu natura sentimentală a autorului şi miza sa pe un tip de poezie într-un moment literar caracterizat de cu totul alte opţiuni lirice. Dl. Florea Turiac este, în felul lui, un nostalgic, publicând în cea de-a doua parte a volumului un ciclu de „Versuri demodate” (1962-1971). Deşi titlul va fi având alte intenţii, el diagnostichează exact: „N-am să renunţ niciodată/ Să privesc răsărituri./ Şi-apoi cine ştie/ Cât voi mai auzi lătratul câinelui/ Şi fluierul baciului din deal?/ Aş pleca prea de timpuriu/ Cu cântecul nescris...//Mor zilele-n ne timp în mine/ Şi încă eu privesc/La răsărituri/ Din toate părţile –/ Joc de constelaţii". E necesară o singură precizare: asemenea versuri nu s-au demodat acum, erau gata demodate chiar când au fost scrise. Uneori, printr-un soi de efect de ecou (ne)controlat, şi cu mici accente parodic-vulgarizatoare, caracteristice cronicii rimate, se aude un son mai plăcut (eminescian): ,Dacă-n reviste/ Tu nu ai trecere/ Or să te secere/ Zilele triste.// Este mai bine/ Să uiţi dactilele/ Şi rupe filele/Ce nu-s de tine.// Viaţa ta este/Doar o chemare/ Zguduitoare,/ Tristă poveste.// Ţie, al scrisului,/ Tremurătoare/ Mâna îţi moare/ Necapăt visului”.

Poeziile care ar fi să fie nedemodate stau în prima jumătate a cărţii, sub un titlu care trimite, oarecum, la societatea de azi: „ Versuri de paradă" (1997-1999). Ele nu se deosebesc radical de cele demodate, dar sunt mai îngrijite sub aspect formal, multe acceptând rigorile sonetului. Tematic, poetul este un păunescian cu glasul mai mic, de obicei epidermic: „Milostiveşte, Doamne, pe bătrâni/ Cu mila Ta binecuvântătoare/ Că este-n ei ceva care ne doare/ Ca ciocârlii (sic!) rănite de păgâni//(...)//Le-albeşte barba, părul alb le pică/ Şi-atâtea boli acute îi devoră –/ Mai vin şi ei într-un toiag la horă/ Că doar de moarte nu le este frică". Şi aici găsim parafraze declarate, limitate la sonorităţi, după unii poeţi, precum aceasta, aşezată sub un moto din Mircea Dinescu: „Unde-s brazi sunt şi răşini/ (Unde-i minte şi prostie)/ Nu sunt bani dar sunt maşini/ Nu-s boieri dar au moşie// Nu sunt regi dar au palate/ Au la scară limuzină/ Cumpărată cheş sau rate/ Sunt maşini dar nu-i benzină//Fabrici sunt dar sunt închise/ Aşteptăm pe nu ştiu cine –/ N-avem somn n-avem nici vise/ Sunt mineri dar nu sunt mine”. Aşa este!

(„Litere”, an IV, nr. 5(38), mai 2003, p. 23)

 

 

 

Mircea Cotârţă

 

Poetul, sublimă luntre-a vieţii

 

„Poet al sincerităţii totale, al imposibilităţii de a trece nepăsător pe lângă suferinţa sfârşitului de mileniu; Florea Turiac face parte din familia pe nedrept exilată a creatorilor ce decantează revolta rimbaudliană într-o formă proprie de exprimare, a celor ce nu se tem să scoată în orbitoarea strălucire a conştiinţei colective, agonicele spasme ale lumii, trasate în ecorşeuri transpuse în metafore. În tonalităţi fruste ce dezvăluie o parţială propensiune către aderarea la universul poematic arghezian sau dinescian, într-o manieră poematică ce-l salvează de inutile rătăciri prin labirintul liricizării, Florea Turiac fără să anatemizeze teatralizant, asemenea unui regizor concepe prim-planuri în tonuri crude ce sugerează paleta cromatică a lui Van Gogh atunci când se referă la eterna prostituare morală a lumii ce se zbate instinctual să scape din abisul decăderii: „Buzunare căptuşite cu nimicul/ Brodat în ghintul ţevilor de tun/ Veacul acesta nu ne este bun/ Căci iată cum îşi suflecă buricul”. („Veac cuprins de friguri”).”

 

Condiţia umană

[...] Se con­stată la Florea Turiac şi latura tradiţionalismului, a păstrării a ceea ce este specific inefabilului din zona sensibilităţii ortodoxe, poetul dezvăluind indirect propensiunea sa de a respinge tot ce poate macula condiţia umană modelată după principiile dăruirii, toleranţei. Remarcăm o negare a unei lumi ce trăieşte în ritmul inventarierii sufletelor, a incapacităţii de a scăpa de obişnuinţa supunerii sufocante, o lume unde, în realitate, nu poţi trăi decât ceea ce este permis, ceea ce este şablonard: „Căci la ei actele morţii sunt în regulă/ Suferinzi ai atomilor şi atei –/ Civilizează moartea şi fac cu ea speculă/ Testând microbi pe cuştile cu lei// Ţâşnind precum un fluier al trenului în gări/ Se cred că-s tari de îngeri când şubreziţi de şale/ Se-nghesuiesc să vândă speranţe-n patru zări/ Şi libertatea numai încătuşată-n zale”. („Cu diligenţa prin Occident”). De asemenea, convertind metafora existenţei în asocieri aparent şocante, dincolo de care se află trimiteri la cinetica antinomie dintre fiinţă şi nefiinţă, poetul mulează prin intermediul cuvintelor imaginea sarabandei, a vârtejului vârstat cu spaime ce ne mână, ne târăşte prin propriile noastre laşităţi şi autointerdicţii, imobilizaţi în scaunul cu rotile al conştiinţei, menţinând, prin atitudini personale arta de a fi spectator al mari­lor jertfe pe care, în timp, le transformăm în fariseice pilde: „Capul Botezătorului e pe tipsie/ Un şoarec cu lapte face gar­gară/ Măgarul pe cap îşi pune tichie/ Şi-un tren deraiat se iubeşte cu-o gară// Apa a secat şi se dă pe cartelă/ Erezia e-nchisă la Domnul în mapă/ Tremură câinele excitat de femelă/ Şi pirul se-ascunde că se teme de sapă// Guvernanţi plictisiţi de multă retorică.../ (Analiştii devin norocoşi campioni)/ Societatea ne-obligă la o viaţă istorică/ Şi cei mai de sus au în jur doar pioni”. („Faptul divers”). Câtă ironie amară în aceste versuri!”

 

Eterna pasiune

„Florea Turiac păstrează în lirica sa ceva din sensibilitatea eminesciană convertită în nostalgia edenului iremediabil pier­dut al inocenţei, al perioadei când lumea cunoscută gravita în jurul idealurilor acreditate ca posibil identificabile în concretul apropiat: „De multe ori azi trec pe unde/ Treceam cândva numai cu gândul/ Când apa îmi cânta din unde/ Şi îmi cânta din frunze, crângul.// Şi mai cânta atunci nisipul/ Şi roua-n clarul dimineţii/ Când apa îmi oglindea chipul/ Şi crângul orizontul vieţii//... Şi iar se reîntoarce gândul/ Pe unde a trecut; pe unde/ Mă-mbrăţişează zvelt, azi, crângul/ Şi apa m-oglindeşte-n unde”. („Oglinda vieţii”). Referitor la eternul femin, se observă viziunea pur estetică a poetului pentru care femeia iubită este un motiv imuabil de transgresare a artei, astfel încât această stare de spiritualizare arhetipală îl determină la acceptarea repetabilităţii actului creator în acea obsedantă căutare a per­fecţiunii exprimării: „Întotdeauna te închipui alta.../ Şi niciodată nu-ţi termin făptura:/ Îmi cade obosită veşnic dalta/ Şi penelu-mi tremură pictura”. („Întotdeauna”). Poetul are şi propensiuni demiurgice de reactualizare a creaţionismului de factură antică, exprimându-şi intenţionalitatea de a modela materia amorfă, de a-i insufla viaţă, de-a o spiritualiza conferindu-i identitatea dorită, ideală: „Ca şi Pygmalion te voi ciopli în piatră –/ Din munţi o voi aduce pe călduroasa-mi vatră./ Şi când târziu urâtul în mine s-o răsfrânge/ În piatra ce-am cioplit-o voi luneca un sânge”. („Ca şi Pygmalion”). Dar, spre deosebire de un Bernard Show care reduce totul la simbol, mitul antic fiind doar un pretextual punct de pornire, Florea Turiac preia şi mitul sacrificiului de sine conferind o dimensiune prometeică de factură romantică concep­tului metaforic de creator în absolut.

Cele două volume [„Vinovat de prea multă iubire”], cuprind o selecţie de autor, incluzând creaţii din perioadele 1961, 1962-1971 şi 1997-1999, definindu-l pe Florea Turiac poet al implicării în social prin focalizarea strict generalizată a condiţiei umane, dar şi creator de o sensi­bilitate postromantică ce-i permite să depăşească condiţia de simplu trăitor în lumea stihuitorilor.”

 

(„Dâmboviţa”, nr. 3453, joi 22 aprilie 2004, p. 16)

 

 

 

Victor Sterom

 

Veac întors

 

O poezie aglomerată în stări şi meditaţii, care la rândul lor prind conotaţii etice devenind simboluri, metafore simbolice, găsim în cel de al doilea volum al poetului Florea Turiac. Au­torul realizează convergenţa sugestiei accentuate cu ideaticul meditativ. În fond, „realitatea” nevăzută creată, aici, de Florea Turiac îşi reclamă verosimilitatea iar fragilitatea emoţiilor pare a fi „desenată” în tuş dulce şi cu peniţă subţire care amestecă trăirile în funcţie de temporalitate: „Prelung ecou în mine, lacrima/ Scutură flori de anotimp/ Prielnic/ Peste cuvinte/ Cerul mă restituie luceafărului nopţii/ Adormindu-i sub frunte/ Odată cu lumina/ Insomniile numără lacom/ La trecerea Timpului/ Urma-şi/ Mai caută îndelung călătorul/ Neistovită/ Dinspre poeme.” („Prelung ecou în mine, lacrima”) (p. 39, ISBN 973-9304-64-2; Colecţia „Poesis”)

 

(„Universul cărţii”, revistă lunară a Ministerului Culturii şi Cultelor, anul XIV, nr. 12 (168), decembrie 2004, p. 6)

 

 

 

Petruş Andrei

 

„Lângă obrazul de veghe al luminii”

 

Poetul Florea Turiac din Târgovişte, Cetate a euritmiilor clasice şi a Cuvintelor de început", în care ecourile paşilor Văcăreştilor, ai lui Alexandrescu şi ai lui Cârlova nu se vor şterge nicicând, aduce într-un „Con de lumină" un „Câmp de impresii", „Astfel, ca ochiul vieţii", „Venind spre sărbătoare” să dureze „Fresca în timp”.

În „Prolog”, asemenea unui modern Meşter Manole, poetul pune temeliile unui templu de cuvinte, de sentimente şi de idei pentru că îi este „Prielnic anotimpul ce se răsfrânge-n crini”.

Simţindu-se „petală acestui neam şi ţări”, poetul va consfinţi în vers dragostea pentru mama sa, pentru ţara şi pentru neamul său. Fiinţă nobilă, din stirpea celor cu „sânge albastru” şi înzestrat cu har divin, Florea Turiac transformă pâinea, sarea şi „viile în dans” în „cântări înalte. Lumina, cu multiplele ei simboluri, este metafora cea mai des întâlnită în creaţiile sale încă din titluri: „Con de lumină”, „Trupul va bea lumina”, „Când colindăm lumina”, „Cum înfloreşte nimbul”, „Ivindu-se lumina”, „Ursindu-ne luminii”. Colindând lumina „cu paşi de demiurg”, poetul Florea Turiac îşi doreşte încă din volumul de debut să atingă vârsta maturităţii creatoare: „Va trebui amiaza s-o regăsim, în fine,/ Când liniştea-şi deşiră nervurile în noi/Tot mai aproape-i vârsta acestor ţărmuri line/ Ce vor rodi lumina, ca norii – calme ploi”. („Când colindăm lumina”) în unele poezii se aud sonuri shakespeariene, eminesciene, voiculesciene: „Blând sângele-şi roteşte vegherile prin zei/ Venind înspre lumină spre noi cu alt destin/ Când totuşi, alte clipe se-aşează cu temei/ Prin noi copilăria se mai coboară lin”. („De ne-am lăsa risipei”). Proaspăt înnobilat de geniul eminescian, prin dulceaţa şi armonia versurilor, „Poetul”, simţind „un zeu de cântec prin lungile artere”, semnează un „Edict de împlinire”. Cercat de durere, se ştie că nimic nu se poate construi durabil fără suferinţă şi sacrificiu, el îşi îndreaptă „Neodihnitul pas” spre „Un ţărm de lumină”, „Ţărm de vise-ţărm iubirii”. În neodihna căutării unui ideal, pe poet îl încearcă diferite gânduri şi stări, devenite tot atâtea teme şi motive: – raiul pierdut al copilăriei, retrăiri cu ochii minţii; – dorul sau acea „căutare de negăsire” a lui Noica; – versul şi zborul care face amiaza mai pură, cuvântul mai frumos şi privegherea mai fierbinte: „Cum înflorim pământul cu anii noştri tineri”, „Mai pură e amiaza acestor întreţineri”. Una dintre marile sale iubiri este şi aceea faţă de strămoşii noştri daci, „Coloane de iubire pe oase de ulcior” care înfloresc „în albul sevelor din crini”; floarea nemuritoare a poeziei creşte astfel pe solul etern fertil al istoriei. Răsfăţul copilăriei precum şi mireasma şi farmecul pădurii din inefabilele versuri ale lui EMINESCU, ESENIN sau LABIŞ se întâlnesc şi-n versurile poetului târgoviştean: „Mă iartă azi, pădure, dacă mă-ntorc la tine/ Copilăria mea doar tu ai răsfăţat-o!/ M-ai învăţat un cântec ce-l ştiu atât de bine/ Şi azi de freamătu-ţi cuminte/Mă leagă unduirea aducerii aminte/ De căprioara zveltă ce des am căutat-o” („Imn – copilăriei mele”). [...] Poetul face elogiul „rodului galben” şi „Macilor roşii-îngeri în lan”, fiind el însuşi roditor, asemenea câmpiei: „Supuşi aceluiaşi pământ de naşteri/ Sorbind luminii trecerea în miere/ Trezind în lucruri zorii nemuririi/ S-aşeze-n matca Timpului putere”.(„Cu mine-n anotimp câmpia”).

Florea Turiac vede Ţara prin prisma sadoveniană: „Imperiu de luceferi şi de ape”, înflorind în lucruri cât mai curată în timp prielnic stării de graţie: „Mă pierd zburând spre înălţimi solare”.

Un „început de cântec” arghezian constituie uvertura pentru o „Baladă acestui popor/ Cu Ţara sprijinită pe sublim”. Ţări „cu ferestrele deschise” şi „Pământului acesta”, poetul le închină versuri inspirate dintr-un puternic şi autentic sentiment patriotic, luat în derâdere în zilele noastre de snobi, elitişti, epigonii sau neghiobi, cozi de topor ale neprietenilor noştri din lăuntru şi din afară. „Acestui pământ” numit România „îi înfloresc pe limbă/ cuvinte de dragoste” dar şi cuvinte cu arome vechi: „Iată-ne meliţându-ne interioarele sufleteşti” sau” lată-ne cu sufletele-n meliţă”.

„Pământului acesta” îi ard „dimineţi pe-aripă” şi „primăveri în oase” din dor de „nepieriţii daci”. Un „Cântec de dragoste” dă glas antinomiilor, ambelor chipuri ale astrului iubirii:

„Şi mă cauţi şi te caut/Prin materia ceţoasă/ Eu pe-afară cânt din flaut/ Şi tu plângi tăcerea-n casă”. Muncile şi roadele câmpului şi muncile şi roadele scrisului, aştrii, momentele zilei, amurgul, Luceafărul, luna, viile coapte pillatian, greierii care „cântă-n surdină”, pasărea măiastră a tinereţii, a iubirii, şi a poeziei care cântă la fereastră..., toate sunt „Pietre pentru templul său”, templu în care „verbul veşnic să troneze”.

[...] Gravitatea temelor, eleganţa stilului, ineditul sintagmelor şi al imaginilor poetice, farmecul limbii vechi, abundenţa metaforelor şi a simbolurilor, evantaiul larg al inspiraţiei şi profunzimea cugetării, cromatica şi acustica verbului, toate acestea ne îndreptăţesc să susţinem, odată cu Gheorghe Tomozei, că Florea Turiac este poet, poet în toată puterea cuvântului. Şi deschidem, cu încredere în talentul Domniei sale şi-n convingerile noastre, următoarea carte de citire pentru a vedea cum arată un „Veac întors”.

 

(„Dor de dor”, an I, nr. 6, decembrie 2005, p. 11)

 

 

 

Victor Sterom

 

Vinovat de prea multă iubire (cartea a doua)

 

„Naşterea conştiinţei vinovate nu se poate concepe în afară de o existenţă care suferă” (Emil Cioran). Florea Turiac dă impresia că meditează cu spirit critic la o poezie care se distinge printr-o susţinută aplecare către orizontul concret, verosimil şi plin de dinamism al vieţii, către problemele si frământările ei de natură metafizică sau intimă.

Atent la diagrama inimii, la mişcările sufleteşti, fără a-şi pierde autenticitatea, păstrându-şi timbrul propriu, Florea Turiac scrie poezie cu o privire uimită şi îndurerată. Ecourile ce-l înconjoară, au un rol decisiv, împletite – aici – cu realitatea imediată.

Radicale şi profunde, motivele poetice sunt strict lăuntrice, de cunoaştere şi de autocunoaştere.

„De dorul poeziei eu mă retrag ca-n tren –/ Nu ştiu în mine îngeri de vor să mai coboare/ Că sunt un fel de cântec în raiul din catren/ Când chiciura divină mă scuipă cu răcoare// Nici nu mai ştiu pe unde să-mi caut iar odihna/ Că-mi stăruie în sânge un ţipăt pur de miel/ Înjunghiat de paşte găsindu-şi totuşi tihna/ Ca logoditul care vizează un inel...// Să văd cu ochii minţii să ştiu ce se întâmplă/ Înţelepciunea iată o port ca pe o haină/ Căci înflorindu-şi crinii mirositori la tâmplă/ Pătrund misterul vieţii şi vi-l redau în taină” (Dor de misterul poeziei).”

 

(„Societatea Argeşeană”, 3 aprilie 2004, p. 13 şi „Informaţia Prahovei”, nr. 2670, joi 17 februarie 2005, p. 7)

 

 

 

Mircea Cotârţă

 

Poetul, hăituit în Paradis

 

[...] Asemenea lui Ronsard, poetul îşi asumă socratic melancolia inventarierii zadarnicelor căutări ale idealului feminin, retras „ca melcul în casă”, arzând în „pleoape iubirea de sine”, metaforă a renunţării la orgoliu de cuceritor don Juanian: „Beau cana blândeţii umplută pe masă/ Eu tren deraiat răsturnat peste şine”. Esenţială pentru poet nu este însă melancolia ronsardiană, ci neliniştea existenţială, căutarea, asemenea imaginatului său partener de dialog, Diogene, grecul căruia greşit i s-a pus în seamă căutarea omului ideal, căruia, dintr-o eronată tradiţie, i s-a stabilit domiciliul într-un butoi, dar care nu şi-a dorit toată viaţa decât să înţeleagă omul prin renunţarea la sine şi la tot ce este lumesc. Pentru Florea Turiac, Polul Nord şi Sud nu sunt metafora spaţiilor imuabilei memorii geologice a Pământului, sunt zone ale ispitei cunoaşterii, sunt extremele provocatoare, sunt sfidarea ce trebuie acceptată pentru realizarea devenirii de sine, dar sunt şi reperele existenţiale ale absolutului, între ele consumându-se atitudini, abordări ale ludicului ce se cere descifrat, clipele de intensitate erotică fiind doar cunoaşterea în game minore. „Dacă-am să plec că nu am astâmpăr/ S-agăţ cu mâna chiar Polul Nord/ Vând încă nelinişti iubire să cumpăr”, spune poetul referindu-se metaforic la tinereţea exuberantă. „Dacă-am să plec că nu am astâmpăr/ S-agăţ cu mâna şi Polul Sud/ Vând încă iubire nelinişti să cumpăr”, afirmă faustic poetul rezumându-şi existenţa, ca sens şi semnificaţie.

Ironia poetului este de factură villoniană, un amestec de resemnare şi amărăciune, expresie a unei atitudini trubadureşti faţă de soartă: „Eu nu mă supăr, Doamne, la gunoi,/ Dacă mă dai, dar transformat în carte/ Precum beţivul – doagă de butoi/ S-ajungă el te roagă s-aibă parte// Căci suntem două lumi, dar diferite –/ În parte suferind de-aceeaşi boală:/ Una visează versuri aiurite,/ Iar alta, vinul nou sorbit din oală”. Prin modul cum îşi construieşte metafora, în unele din poeziile sale, Florea Turiac realizează o punte peste veacuri cu secolul al XVI-lea francez când poetul, conştient de acea fortuna labilis, atingea sublimul abandonându-şi trupul pradă trăirilor epidermice iar sufletul, considerat singura-i avere, îl încredinţa lui Dumnezeu, lăsând Muzelor, spiritul. Uneori, pentru Florea Turiac lumea este o Curte a Miracolelor, anticameră adaptată concretului, accesibilă doar celor ce au afinităţi în planul sensibilului cu acest spaţiu magic de unde înceţoşat se întrezăresc Raiul şi Iadul. Este Curtea Miracolelor multiplicată, răspândită peste tot, suprapusă prezentului cunoscut nouă, Curte unde se face dreptate, cu actori noi alături de cei vechi, cu toţii în alte costume, loc unde trecutul – Beatrice şi Dante – supravieţuieşte prin alte semnificaţii, datorită imperfecţiunilor memoriei colective: „Şi dacă astăzi intri de serviciu/ În timp ce alţii dorm nestingheriţi/ Tu caută ce-i Drept dar şi Supliciu’/ Tâlharilor ce Curţi-s deferiţi// E timpu-n care Beatrice şi Dante/ Trec toate stările adiacente.../ (Infernul, Purgatoriul sunt riscante/ Şi Paradisul iar ne face fente)”. Florea Turiac este şi poetul refuzului rimbaldian al existenţei austere ce transformă oamenii în umbre ce nasc umbre în pulberea vremurilor: „Dovada stă în vieţile-austere/ Acelora ce ne provoacă scârbă/ Încât ne-ngheaţă sângele-n artere/ Şi în delir încingem câte-o sârbă// Chiar dacă mulţi compătimesc cu milă/ Când ducem saci-sărăcii-n cârcă/ Găina cântă cocoşeşte-n silă/ Şi zâna însăşi se proclamă hârcă”. Refuzul negurii conformismului ce perverteşte normalitatea până la anihilarea acesteia, ce ucide lumea fantasmelor, este total. Şi totuşi, în această lume unde, acum la fel ca în alte vremuri, cu greu poetul îşi află liniştea şi împlinirea, eliberarea de tot ce este imund, maculant, se află în eternul recurs la puritate, la care se ajunge prin amplificarea voluntară a durerii sufletului, finalizată în kairos: „Mai hăituit ca vulpile din crâng/ Durerii mele aruncând cu sare -/ Doar îngerul se lasă să-l răsfrâng/ În mine şi din ceruri şi din mare”. Metafora la Florea Turiac exprimă condiţia poetului, de înger hăituit în Paradis, Paradisul terestru din care lent dispare încrederea în puterea poeziei de a menţine echilibrul între lumina şi întunericul din sufletul nostru.

 

(„Dâmboviţa”, nr. 3766, luni, 25 aprilie 2005, p. 6 şi prefaţă la volumul „Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ”)

 

 

George Coandă

 

 

Poetul filozofând cu Diogene

 

Poet cu reale resurse imaginative, Florea Turiac s-a situat de multă vreme în plu­tonul de elită al liricii târ­goviştene, cele cinci cărţi editate până acum la Editura Macarie probând persuasiv această opinie. Rămânând, n-aş spune prizonierul, ci, mai degrabă fidel versului prozodic, pe care îl stă­pâneşte în toate subtilităţile sale, Florea Turiac îl foloseşte ca pe un instru­ment penetrant de investi­gare şi de redare a lumii reale în care trăieşte, eludând filozofările şi graţiozităţile inutile. El este un neliniştit, şi, tocmai din această pricină, ca şi anticul Diogene, caută, la lumina conştiinţei sale, limitele bunului simţ individual şi public într-o lume în care starea de haos pare-se a nu avea nici un fel de limite. Zice poetul: „Să crăpi de sete dar să curgi izvor/ Să mori de foame-n pâinea din cuptor/ Urlând a lup nimeni să nu te-audă/Să-ţi fie frig când corpul îţi asudă/.../ Ce să-nţelegem dacă-s contro­verse/Spre mine oare sau spre voi să verse/ veninul şarpelui contradictoriu?/ Ce bine-ar fi să fie aleatoriu!...” („Controverse”). Dar univer­sul poeziei turiaciene, păs­trând, în principal, reflec­tarea realului imediat, este ilustrat de varii stări care pot fi surprinse chiar din titlurile unor poezii („Cina cea de taină”, „Dezastrul prostiei”, „Rebelul”, „Revoluţionari cu acte false”, „Eternitatea de a uita” ş.a.) şi care ni-l deconspiră ca pe un poet preocu­pat, existenţial, de tot ce-l înconjoară dar şi de transcendentalitate, ca în cazul acestei „Carteziană”: „Ştii tu ce-nseamnă să vrei să te as­cunzi/ când vii sau te duci, când pluteşti sau te-a-funzi?.../ Îţi pun întrebarea dar să nu îmi răspunzi/Să te simţi mai înalt între cei ce sunt scunzi/ Din insula vremii să paşti să te ţii.../.../ Când mori o să-ţi crească pe umeri comete/Cu ploi de luceferi revărsate în plete/ Şi-adorat, spre lumina albastrului ful­ger/ Vei veni printre noi, dar de pază, ca înger”. A-l pune pe Florea Turiac în confinitate cu anumiţi poeţi de odi­nioară, doar de dragul de a-l compara, este o păguboasă încercare de critic cu pre­tenţii de mondenitate lite­rară. Florea Turiac a învăţat excelent lecţia poeziei şi de la alţii, dar acum este el însuşi. O voce bine articu­lată, în fond, în Poesisul Cetăţii. Şi bunul său simţ poetic l-a pus cu brio în va­loare, de astă-dată, filo­zofând cu Diogene.

 

(„Jurnal de Dâmboviţa”, an IV(IX), nr. 2836, marţi, 5 iulie 2005, p. 6)

 

 

 

Mircea Cotârţă

 

Din lumina sufletului se veşnici poetul

 

Lumina întrupată

[...] În ciclul „Con de lumină” (1993), poetul oficiază hieratic comuni­unea de spirit, actul înălţării către inefabil: „Este vremea-n pragu-mi să vină-ascultători/ Plutind înspre lumină – eu să-i îmbuib cu sori,/ Cu grâu dansând pe fruntea întinderii de lut –/ De nu vii azi, vii mâine în templul început”. (...) „De vreme ce pe pragu-mi păşesc ascultători/ Plutim înspre lumină – ei mă îmbuib cu sori/ Cu grâu dansând pe fruntea întin­derii de lut –/ De nu vii azi, vii mâine în templul început.” (Priel­nic anotimpul).

Viziunea poetului are valenţa magică a reciprocităţii între cre­ator şi cei ce vin către el pentru a se împărtăşi din ceea ce, în spaţiul cultural al Extremului Orient, este desemnat prin termenul de qi – esenţa primordială, suflul creativ din care s-au întrupat zeii ca reper universal spre care tind muritorii.

Dar lumina, înseamnă nu numai plenitudinea trăirii, ea este şi totalitatea ce include în reciproc echilibru, gregarul şi sublimul. Fără să alunece către truismul metaforizant, evitând cu măestria adevăratului creator zonele lirice devenite cu trecerea timpului umbră a exprimării poetice, Florea Turiac conferă luminii valenţe de sinteză încifrată în metaforă. Astfel, lumi­na este în totul şi tot ceea ce există filtrat prin acel ego care înseamnă mai mult decât a fi în sine, acel ego al redevenirii de sine în fiinţă sublimă ce a înţeles la modul angelic menirea luminii de a fi viabilitatea manifestată atât în forme cât şi în trăiri. Pentru poet, lumina este numitorul comun ce conferă stărilor sinonimicitate. [...] Pentru poet lumina este o realitate în propriul ei sine dar şi o manifestare în sinele formelor lumii, este, mai concret o reali­tate, un dualism mult mai subtil, este dacă vreţi forţa ce animă, este subiectul şi obiectul, este manifestarea palpabilă a perisabilului, a adoratului dar şi a scopului: „În conul de lumină mai bântuiesc hăitaşii/ Şi îmi aduc aminte iar mamă că-ţi sunt fiu/ Pe sânul cald al nopţii se odihnesc cosaşii/ Când cântă-n colţul lunii un huhurez pustiu”. (Con de lumină).

Metafora are acea rară însuşire de a conferi materialitate şi fluiditate într-un inevitabil amurg ce nu are nimic din wagneriana sintagmă a sfârşitului de lume ci inflexiunea renaşterii prin recursul la sinteti­zarea principiului creştinismului timpuriu conform căruia moartea, dezagregarea este începutul vieţii care, într-o primă fază va fi lumină, acea lumină care-şi păstrează însuşirea primă de a genera noi forme supuse eternu­lui vitalism multiplicant de forme ce vor relua, la alte dimensiuni de macro şi microcosmos maniheis­mul subtil al vieţii. În tot acest ansamblu, omul rămâne, pentru poet, măsura tuturor intenţiilor, de la cele contemplative până la cele demiurgice, urmare a periplului prin geografia spirituală a înţelepciunii: „Ce linişte în coar­da întinsă-a-Înţelepciunii/ Că am uitat de veghea crescândă în amurg/ Cu buze tremurânde blând ne surâd bătrânii/ Când colindăm lumina cu paşi de demi­urg// (...) Va trebui amiaza s-o regăsim, în fine,/ Când liniştea-şi deşiră nervurile în noi/ Tot mai aproape-i vârsta acestor ţărmuri line/ Ce vor rodi lumina, ca norii – calme ploi”. (Când colindăm lumi­na). Omul este perceput poetic, văzut ca un creuzet al contopirii luminii, imemoriale, cosmice cu cea divină a spiritului. Realizând astfel de metafore, Florea Turiac devine, în poezia românească, fără a fi un epigon, un continuator original al lui Blaga, un poet al luminii. Dar, spre deosebire de Lucian Blaga, contemplativ, Flo­rea Turiac este un descriptivist ce recurge la metaforă pentru a reda ideea că materialitatea lumii este manifestarea concretă a luminii iar spiritual, sentimentele sunt efectul momentului când lumina în materialitatea formelor sale, devine conştientă de sine. O notă de originalitate este viziunea poe­tului, dezvăluită metaforic, con­form căreia lumina are valenţele energetice ale metamorfozării în material cu multitudinea de forme cunoscute, de la firul ierbii până la omul devenit instrumentul prin care lumina se autodefineşte. Abordată din acest unghi, poezia, chiar atunci când autorul alunecă spre zona candidă a copilăriei, este un imn dedicat luminii: „Blând sângele-şi roteşte vegherile prin zei/ Venind dinspre lumină spre noi cu alt destin/ Când totuşi alte clipe se-aşează cu temei/ Prin noi copilăria se mai coboară lin”. (Lăsându-mă risipei... ). Se observă metaforic cum lumina, principiu matricial primordial al formelor materiale este indisolu­bil legată de noţiunea de timp, un timp imobil, lipsit de ireversibili­tate, de fluiditatea trecerii, dar care-şi recapătă această calitate în cadrul terestru, al paradoxului vânării clipei pentru a se eterniza omul, omul obsedat de trecerea şi petrecerea sa prin această lume terestră ce mai reuşeşte încă să-şi păstreze intact mirabilul.

[...] În plan oniric, lumi­na devine matricea generatoare a vocii timpului, a speranţei de plenitudine creatoare. Acest poem, „Lumini pe roua lumii”, care dă şi titlul volumului exprimă viziunea biblică a poetului, întâlnită şi în spaţiul liric arghez­ian, despre cuvântul cu valenţele sale ziditoare în eternitate, dar avem exprimată şi însuşirea cuvântului de a proteja, de a feri de ispitele lumii poetul ce astfel îşi creează, chiar prin cuvânt, spaţiul magic al trăirii prin poezie, redat prin imagine lirică suprarealistă: „Blânde prin carnea ierbii trec galaxii de îngeri/ Ca strigăt de lumină să înflorească-n lob/ Să-mi primenesc vestirea atunci când sunt înfrângeri/ Iau pavăză cuvântul cărui mereu sunt rob”. (Lumini pe roua lumii). Cuvântul, liricizat, devine prin specularea poetică a semantismului său, apoteoza poetului, justificarea menirii de creator în lumina esenţializată la unicitatea sa pri­mordială, a dumnezeirii. Se observă la acest poet al splendorii astrale, propensiunea pentru nobleţea simbolului prin asocierea timpului, a luminii, cu floarea de crin fără să avem substituiri simbolice. Toate aceste asocieri care simbolizează convieţuirea în sublim a antinomiilor dintre perisabil şi etern, dintre ter­estru şi stelar, dintre lumina solară şi stelara strălucire palidă, rece a nopţii simbolizează căutarea spre devenire pentru accederea la starea de poet, nu prin decantarea teluricului, ci prin decantarea succesivă, lentă a sublimului: „Ciudată întâlnirea pândind în calea-ntoarsă/ Cu urma căutând a celui rătăcit/ Ivindu-se lumina setoasă buza-mi arsă/ Se va-nfrupta târziu din fructu-i neoprit// Prin lungile corăbii trec timpii pure-arcade/ Când pleoapele-nflorite se strâng spre sărutare/ De n-ai fi tu lumină mereu din noi ar cade/ Mari galaxii de umbre-n oceanele stelare// Tu încununi pământuri sorbind făgăduinţe/ Ca ziua blând pătrundă în florile de crini/ Pe ramuri verzi de soare înmugureşti seminţe/ Foşnind sub fruntea nopţii cohorte de lumini”. (Ivindu-se lumina).

Asemenea unei compoziţii de Hindemith, poetul strecoară în ansamblul edificiului liric închinat luminii, scurte disonanţe ce dezvăluie amărăciunea acestuia, pornind de la realitatea leviatanu­lui ce ascunde în pântecul său toată scursoarea lumii, o mâzgă umană care nu-l revoltă, nu-l determină să aibă veleităţi diogenice, pe poet.

[...] Sintetizând, putem afirma că, în acest ciclu, Florea Turiac este poetul luminii. Autorul asimilează totul noţiunii de lumină ca unică modalitate de fiinţare. Lumina înseamnă, în manifestările sale, atât lumea cunoscută nouă, viz­ibilă, cu stările sale altruiste sau malefice, cât şi sursa vitalistă ce generează actul creaţiei: „Mereu se strig poeţii la poarta de-nceput/ Când îngerul sub pleoape îşi face loc să vină/ Râvnind o dimineaţă şi hohotind în lut/ Hulpavi mai sorb cuvinte prin scorburi de lumină”. (Mereu se strig poeţii). Tot în acest „con de lumină”, al universului poematic al lui Florea Turiac avem simbolurile inefabilului reprezen­tate prin noţiunile de copilărie, înger, domniţă-ideală femeie – iubită, întrupată din lumină – şi Laocoon, toate având ca numitor comun perfecţiunea în/ prin puritate a sentimentului, a intenţiei, a formei; Laocoon fiind în plus şi aluzie la perfecţiune prin asociere: perfecţiunea artei antice, perfecţiunea luminii, perfecţiunea ca ideal nu al formei cât al obţinerii prin cuvântul iluminare a stării de catharsis. Abordat prin prisma intenţionalităţii subiective a actului de creaţie, acest ciclu este, în ansamblul său un ars poetica.

 

Lumina exilată

În ciclul „Veac întors” avem un poet de o cu totul altă factură. Dacă prin primul ciclu, cel din 1993 este practic, prin viziunea sa despre lume ca fiinţare în eter­nitate, unic în ansamblul liricii dâmboviţene, reuşind să se elibereze pe sine de tot ce înseamnă humă, în cel din 1997, poetul se implică în decantarea clipei ca zbatere, răsturnare mas­cat apocaliptică a ordinii lumii. De data aceasta poetul se implică şi asemenea ultimilor profeţi, devine imprecativ: „Dă Doamne sării inimă şi chip/ Iar apei dă-i putere să ia foc/ Ţevii de tun miros de busuioc/ Şi lupii să hrănească cu nisip// (... ) Celui ce veacu-l va dori urât/ (Măcelărie cu miros de fân)/ Să fie sclav când s-o numi stăpân/ Lespezi de foc să i se-aţâţe-n gât”. (Veac întors). Acum, fără să se erijeze în moralist, fără a se vrea un nou Ioan Botezătorul, dar păstrând în fiinţa sa revolta profeţilor faţă de veacurile decăzute născute din luxura sufletului şi din domnia Fiarei, poetul foloseşte metafora pentru a dezvălui revolta sa, refuzul de a se conforma vre­murilor. Se poate spune că acest ciclu este şi un fel de continuare a primului, sub o altă faţetă. Dacă în primul, cel din 1993, Florea Turiac metaforizează cuvântul temelie a templului luminii, în ciclul din 1997 avem revolta luminii din fiinţa poetului faţă de întunericul cu miile de măşti ale minciunii. Poetul nu poate abdica de la statutul său de purtător de lumină, nu-şi poate abandona ars poetica, nu poate subscrie la festivisme, la falsificarea istoriei deoarece ar ucide lumina din el, ar deveni o umbră, ar fi spectatorul agoniei propriei sale candori pe care o păstrează ca loc de refugiu atunci când vipera pitită-n timp vrea să-l muşte: „Şi cum să mint copilul ce-l folosii ca pază/ Că fug dinspre dezastru că frică-mi e de stele/ Că talpa-i căptuşită cu plumb ci nu cu piele/ Târându-mă prin lume ca un gândac pe-o vază// (...) De pun zăbală vorbei şi pasului pun ham/ Păcatul îl las slobod să umble ca un hoţ/ Cu piei de veac întors fac cel mai bun negoţ/ Să smulg realitatea ca pe un fruct din ram. (Cu piei de veac întors). Poet al luminii, Flo­rea Turiac este şi poet al adevărului, al cunoaşterii care nu ucide lumina din om.

[...] Adresându-se lui Dum­nezeu („Dă Doamne celor drepţi tăria pietrei”), poetul se adresează luminii, în sensul moral al intenţiei. Poetul nu-I cere să-i fie salvat trupul sau sufletul de ispita lumii. Poetul merge până într-acolo cu ruga sa încât îşi exteriorizează intenţia altruistă chiar dacă prin finalitate ar perpetua coexistenţa raiului şi iadului terestru: „De ce n-am Doamne bani să dau la toţi/ Şi la cei vrednici dar şi la cei hoţi/ Câmpiile să le împart în două:/ O parte lor şi încă-o parte nouă...”. (Veac pe dos). Poetul nu doreşte să răspundă distrugerii cu dis­trugere. Nu vrea o nouă Gomoră. El doreşte doar sepa­rarea lumilor, nu mai vrea întrepătrunderea lor. Totuşi există o doză de resemnare la Florea Turiac, o conştientizare a faptului că nu se poate evada din concret dar şi o nuanţă de speranţă în posibilitatea refacerii lumii, folosindu-se aceleaşi elemente constitutive dar cu un alt scop moral: „Să-ntorc maşina veacu­lui pe dos/ Torn nou asfalt peste asfaltul ros”.

 

Lumina regăsită

În acest „veac întors” condiţia poetului este degradantă, Florea Turiac utilizând metafora acidă: „(De se ieftinesc toţi caii boilor le urcă preţul)”. Poetul nu poate, nu vrea să abdice de la menirea sa de lumină, asumându-şi riscul de a fi veşnic damnat: „Decât să vă îndop pe fiecare/ Cântând încolăcit sub trandafiri/ Mai bine voi dansa pe colţi de fiare/ S-adorm rănit sub Ursele subţiri”. (Posibila decapitare). Aceiaşi viz­iune amară despre ce înseamnă să fii poet, aceiaşi veşnică povară de a fi creator, de a suporta neînţelegerea lumii în care trăieşti, tu poetul care nu ai vrut nimic altceva decât să exprimi lumina din tine, să o prinzi spre veşnică înţelegere şi comuniune spirituală cu lumea, revine obsedant ca un fel de legătură în timp, solidar până la identitate, cu soarta tuturor celor care au refuzat ispita conformismului, fără a fi ocolită nici nuanţa reproşului adresat lumii veacului întors, deşi versurile exprimă şi fatalitatea unui destin al însingurării: „Aţi aruncat în bordeiul/ Sufletului meu/ Cu pietre;/ Dar sub dărâmături/ Vai!/ Aţi descoperit/ Un/ Capitoliu.../ Cât de târziu!”. (***). Cu toată viziunea amară, poetul are totuşi speranţa că acest veac întors se va reîntoarce spre valorile sinelui izvorâte din lumină, va renaşte dar nu din propria cenuşă, ci din latenta sa inocenţă acoperită de lumină. De data aceasta avem o modernizare a viziunii biblice, poetul nereferindu-se la un prunc, la unicul cu valenţe mesianice, simbol al castităţii trupeşti şi al purităţii sufleteşti. De data aceasta poetul se referă la pruncii ce se vor trezi înveşmântaţi în lumină, ca semn al triumfului binelui, al renaşterii morale, al reîntronării binelui în lume: „Stau grav crescând între tăceri de rouă,/ Scrutând spre sărbătoarea ce-o să vină,/ Inter­sectat de-o bucurie nouă/ Îi strig zburând peste câmpia lină...// Îi strig zburând peste câmpia lină,/ Sorb timpul scurs prin sânge de ninsoare/ Când pruncii dorm sub straie de lumină/ Sub cerul înflorit în crini de soare.” (Când pruncii dorm sub straie de lumină). Aceeaşi stare de opti­mism, de fericire triumfătoare, de încredere că lumina este veşnică, o regăsim şi-n poezia „Lumina, deci...”: „Mai staţi o clipă lângă focul ce umbra a făcut să plângă/ Căci iată se retrage-n matca-i de negură şi nemişcări/ Lumina deci, lumina care stator­nică dorea s-o-nfrângă/ Călătoreşte-n Universuri şi freamătă pe-ntinse zări”. Avem în această metaforă şi ideea plu­ralităţii lumii dar şi a identităţii acestora în sensul, moral al Creaţiei, toate avându-şi geneza în lumină. Focul, la Florea Turiac este lumina microcosmosului uman care-şi are originea în lumi­na unică a Universului prin care fiinţează, nu doar se întrupează. În plan secund, poetul, în cadrul acestui ciclu, vorbeşte despre părinţi, despre casa în care s-a născut, simboluri, nu imagini con­venţionale, ale unei perioade a inocenţei ce a stat sub semnul luminii.

De remarcat, în ceea ce priveşte evoluţia poetului – de altfel volu­mul „Lumini pe roua lumii” este o selecţie riguroasă de autor – propensiunea acestuia către viz­iunea solară despre lume ca existare în cadrul amplu al genezei, fapt ce reiese şi din ciclul „Versuri demodate” ce cuprinde poezii din perioada 1962 – 1971, poezii ce reflectă peregrinările unui poet ce-şi căuta nu numai drumul dar şi menirea pentru ca, odată cu trecerea tim­pului, Florea Turiac să devină poetul luminii ca destin şi scop al umanităţii.

Ciclul „Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi)”, publicată în 2001, şi „Vinovat de prea multă iubire (cartea a doua)”, publicată în 2003, include „Versuri de paradă” (perioada 1997-1999) şi „Versuri demodate” (perioada 1962-1971). De altfel, perioada 1962-1971 include poezii ce dezvăluie demersul căutării unei identităţi lirice proprii, deşi poetul se află încă în stadiul creării metaforei ce cumulează stări ale sinelui care pendulează între eroticul de factură romantică a veşnicei neîmpliniri şi cea a trans­gresării elementelor de mistică creştină în tendinţa descifrării absolutului. Dar ceea ce este interesant în această perioadă a demersurilor lirice, a cristalizării unei metafore ce conferă individ­ualitatea de mai târziu, poetului, este propensiunea către lumină redată în nuanţe nostalgice autumnale, încă subordonate erotismului la care poetul va renunţa mai târziu prin inversarea raportului ontologic dintre starea de percepere subiectivă a senti­mentului de iubire şi cea de ado­rare a luminii, a inefabilului ca substanţialitate a acesteia. [...] În „Versuri de paradă”, perioada 1997-1999, avem starea de pes­imism, tentativa poetului de a scăpa de starea gregară a vârtejului lumii: „Dă-mi Doamne şi mie mai mult noroc/ Să pasc cu caii fragedul rogoz/ Nestingherit s-alerg prin limbi de foc/ Şi să mă spăl pe mâini cu suc de boz”// (... )// „Trudindu-mă să mai ajung din urmă/ Norocul care-i blândă alinare/ Mă mână veacul către neagra-i turmă/ Oaie flămândă ruptă de spinare”. (Blândul noroc). Destinul îl determină pe poet să-şi întoarcă faţa către Divinitate, s-O invoce să-i ceară iluminarea spre drumul către înţelepciune, să-i uşureze îndepărtarea de o lume per­cepută ca un imens cimitir al spir­itului: „Pitit în lume, înlăturat de aştri/ Mi-e zodia un fel de nenoroc/ Deşi târziu pe Domnul îl invoc/ Să mă închidă-n grotă cu sihastri// (... )// Uitând de mine, fericind pe alţii/ Ce mi-au turnat doar smoală pe rărunchi/ Şi-n coaste au plantat un dulce junghi// Îi simt cum mă prăvale de pe-nalţii/ Şi rubiniii munţi ca pe-un martir –/ Dar mai sus zbor acum din cimitir!”. (Cântec de zodie cu nenoroc). Aceeaşi nuanţă de pes­imism, de poet neacceptat de o lume prea doritoare de laude, ignoratoare până la dispreţ, a soartei creatorului, se regăseşte şi în „Motiv de harţă contempo­ran”: „Şi-ţi vine să iei totul de la capăt/ Dar e târziu şi dus este sorocul/ Ca soarele ce a trecut spre scapăt/ Ca fiara ce îşi sfâşie norocul”. Dar, în toată această atmosferă pesimistă referitoare la propria-i stare de suflet care uneori merge până la amară ironie adresată lumii – „Eu sunt umilul ce dă autografe/ Pe cărţile pitite sub tarabă –”, va spune poetul în „Autografe”, deci în toată această sumbră atmosferă în care se zbate, poetul întrevede lumina izbăvitoare căreia i se va con­sacra în toată plenitudinea sensi­bilităţii sale creatoare, în următoarele cicluri poematice: „Să bem din roua dimineţii un înger transformat în plantă/ Când liniştit ne poartă-abisul luminii razei pe o fantă/ Abandonaţi de instrumente cântând un ultim menuet/ Prin limba vinului poetul recită-un minunat sonet”. (Înscris pe piei de înger). Poetul nu este încă în pragul propriei sale apo­teoze creatoare, încă percepe sublimul prin prisma angeologiei, încă se află la nivelul serafic al unei poezii continuu purificată de gregar, încă îl mai invocă pe Dante dar deja intră în sfera altru­ismului, al uitării de sine: „Dă-mi Doamne doar atât cât pot să-mpart/ Iubire pentru toţi aurolacii/ Căci şerpi cu sânge rece ne despart/ Şi mersul spre-nainte ni-l dau racii”. (Doar atât (I)), pentru a intra în sfera sublimă a luminii-spirit, luminii-creaţie.

 

Şi totuşi, lumina

De asemenea, în „Poezii inedite” (doar câteva din cele scrise în perioada 2002-2005) poetul vorbeşte despre sine: „Sunt alungatul zilei zvârlit în prispa nopţii/ Purtând în suflet cerul cu îngeri mai obsceni/ Ce stau să lingă pielea de catifea a sorţii/ Ca sarea de prin jghe­aburi cohortele de reni// Mai cos răbdării încă un guler de-aşteptare/ Când îndrăzneala lim­bii pe frică nu o schimb/ Că-mi lasă înflorirea gătită de plecare/ Spre-a revărsa lumina când doar cu ea mă plimb”. (Când îndrăzneala limbii). În „S-alung sălbăticia”, poetul realizează o completare a portretului sinelui liric, adorator al luminii ca sursă de manifestare individuală a creaţiei, într-un veac al spectacolului hăituirii Poetului: „Din vânător de vise azi eu sunt hăituitul/ Că raiul mă colindă în trudă mai acerb/ Dar mă alintă versul văzând că-s chinuitul/ Ritmând la cord bătaia în pieptul meu de cerb// (...)// Că iată cum din milă ei iarăşi mă răsfaţă/ Şi-mi înfloresc în suflet să fiu ca ei plăpând/ Şi tot ei mă şi mustră când totuşi mă învaţă/ Să hălpăi din lumină ca un copil flămând”. În acest grupaj al ineditelor avem şi imaginea fiarei distructive întrupate în mistreţul ce trebuie ucis, fiară setoasă de sânge, trăind din întunericul ce zace în noi: „Din om îşi arată iar colţii mistreţul/ Şi balta-ngrozită se retrage sub ceaţă/ Că-i e teamă de dansul-nămol unde creţul/ Se spală cu ură când de milă-i e greaţă// Nu-i numai răceală în el dar şi groază/ Când substanţa de patimi mimează-echilibru/ Că e-n stare şi albastrul din cer să-l ia oază/ Să vâneze edenul abil ca un tigru”. Sub acest aspect, menirea poetului este cea de vânător-purificator al sufletului, stare necesară pentru înălţarea către lumină: „Dorind să ucidă din el doar mistreţul/ (Copil fără vină regretând rătăcirea) –/ Luminat deodată devine isteţul/ Ce ştie că-n toate, mai presus, e iubirea”. (Metamorfoză). Poetul, ce păstrează în el nu amintirea copilului, ci copilul întrupat din amintirea idealizantă, reuşeşte, în timp, prin exorcizarea mistreţului, simbol al maleficului, să fie nu numai simbolul cre­atorului, cât şi, prin înălţarea către lumină la care ne-am referit deja, întruparea acesteia pe pământ, în limitele sensibilului uman îndumnezeit.

În final, se poate afirma că volu­mul „Lumini pe roua lumii” este o călătorie temporală în universul liric al poetului care s-a înălţat spre cer, eliberându-se de huma lumii.

 

(Prefaţă la volumul „Lumini pe roua lumii” şi fragment în Dâmboviţa, nr. 3897, luni 26 septembrie 2005, p. 16)

 

 

 

Lucian Gruia

 

Discipolul lui Diogene

 

Poet prolific de stil clasic, Florea Turiac publică acum al cincilea volum de versuri, „Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ”, Editura Macarie, Târgovişte, 2005. Acesta este structurat în două capitole care, reunite, alcătuiesc titlul cărţi. Tematica volumului pusă sub semnul lui Diogene, deci al filozofiei cinice, constituie o mare provocare. Poeziile se vor judecăţi etice asupra comportamentului contemporanilor, de pe poziţiile celui care ştie că nu va îndrepta nimic. Primul capitol, Filozofând cu Diogene, aglutinează o serie de maxime şi sentinţe versificate, pe care o exemplificăm prin poezia omonimă: „Splendoarea-acestei lumi să n-o striveşti în gene/ Să nu-ţi trezeşti duşmanii dacă-s pitiţi în câini/ (Filozofa-n butoi vestitul Diogene/ pe căpătâi de piatră şi cerul prins în mâini)// Nu pune libertatea purtată-n vânt de vulturi/ Sub ghilotina nopţii ce fulgeră otravă –/ Când praful de pe tine eşti pregătii să-l scuturi/ Trăieşte prăbuşirea fără să-ţi pară gravă// Să-ţi cauţi singur drumul să-l ştii şi să te bucuri/ Să nu te miri când boala splendorii te-a cuprins/ Căci înfrăţit cu şerpii şi vinul vechi din struguri/ Tu vei fi răzvrătitul, şi rece şi încins –”.

Poetul se consideră un discipol al lui Diogene, locuind într-un butoi liric, îmbătat de efluviile inspiraţiei ca şi beţivul de alcool: „Eu nu mă supăr, Doamne, la gunoi/ dacă mă dai, dar transformat în carte/ Precum beţivul – doagă de butoi/ S-ajungă el te roagă s-aibă parte”.

Ucenicul lui Diogene, Florea Turme, nu are însă seninătatea şi detaşarea maestrului său. Când are răbdarea necesară pentru a-şi şlefui versurile, rezultatele sunt pe măsură, ca în acest „Pastel în cădere”: „Se scurg din lună raze ca de mătase fină/ Pe corturi negre, – întinse la margine de sat/ Apostolii îşi uită de taina Lor la Cină/ Şi doar Iisus gândeşte cum că va fi trădat// Şi-n visul meu ca tigru ce-aleargă-abil vânatul/ Admir picturi cu îngeri de Bruegel cel Bătrân/ Când şi cocoşii iată au încetat cântatul/ Şi frânţi de oboseală caii se scaldă-n fân...”

Al doilea capitol, „Limita bunului simţ” cuprinde, de cele mai multe ori, poezii ocazionale, pripite. Titlurile lor, prea lungi, rezumă textele: Jocul conducerii de la puterea parlamentului; Perestroika la poarta Brandenburgului; Revoluţionari cu acte false; Ploaie de legi cu dijmă; Circ ministerial dureros de absurd; Potop şi viituri; Piaţă la negru şi altele.

Lipsa bunului simţ manifestată de personaje, constituie liantul poemelor din acest capitol. Iată parlamentarii noştri: „Se-ntinde sârma tot mai mult sub rufă/ Şi în cămări sarea va face viermi/ Mimând doar răsărit pe-apus sunt fermi/ şi ne hrănesc doar cu gogoşi de tufă/ Fiind dispuşi să taie iar buricul/ Nimicului promis (a câta oară?!)/ Amirosind a ou clocit de cioară/ În ritmu-n care se mai mişcă dricul/ Când fierbe apa pentru ceai ibricul/ Arcuşul plânge-amarnic pe vioară...” (Gogoşi de tufă parlamentare).

Lumea satului, în contrapartidă (ceea ce ne reaminteşte doctrina cinică a filozofului Diogene, conform căreia omul trebuie să trăiască după preceptele naturii), provoacă reverii extatice: „Ţăranii-ntotdeauna desculţi îşi ară sacul/ pe care îl transformă-n căruţe de merinde – / Extazul e la maxim când înfloreşte macul/ Prin câmpurile-ntinse de unde rai vor vinde”.

În final să remarcăm câteva versuri de un cinism liric real: „Când răsăritul este doar eroare/ Şi asfinţitul nu-i decât miraj/ Mă spăl oftând cu rouă de splendoare/ Căci anii curg în micul lor tiraj" (Mirajul vieţii).

 

(„Esteu”, an II, nr. 2-3, ianuarie-februarie 2006, p. 20)

 

 

 

József Pildner

 

O (indivi)dualitate fascinantă

 

 

Florea Turiac se află în tandreţe cu muza poeziei, iar această relaţie nu ţine nici de consecinţele întâmplării, nici de subiectivismul mai mereu triumfător. Dovadă – recentul volum „Lumini pe roua lumii”, care reuneşte, in integrum, opera poetului. Sub acest titlu sunt strânse laolaltă atât cărţile apărute până acum („Con de lumină”, 1993, „Veac întors”, 1997, „Vinovat de prea multă iubire – cartea întâi”, 2001, „Vinovat de prea multă iubire – cartea a doua”, 2003), cât şi versuri care nu văzuseră încă lumina tiparului („Versuri demodate”, 1962-1971, şi „Poezii inedite”, 2002-2005).

Scrisul lui Florea Turiac dă senzaţia unei întoarceri în forţă, dindărătul identităţii care (ne) ajută memoria intervenind lucid asupra (ordinii) lucrurilor, destinul gândului fiind marcat, prin excelenţă, de tehnicile comparative, în planul dezbărării de modele. în mare parte, această abordare este o reuşită, prin particularizare. Numai că există „două” poezii ale lui Florea Turiac: una re-citată de autor, alta citită de cel interesat. Poetul, când îşi prezintă opera, îi imprimă o anume ritmicitate, care nu atinge firescul lectorului obişnuit, structura „osteo-musculară” a versurilor conferindu-le motricitatea exteriorizării raţiunii. Gestica silabisirii în manieră automată, aparţinând ceasornicăriei poetice, conferă scrisului o (indivi)dualitate fascinantă, care face ca o mare parte a conţinutului să dăinuie în nuanţe liber-dobândite. Disputa subiectivismului cu judecăţile parcurge traiectorii neconvenţionale, iar revenirea din abstract la poezie corespunde menirii ei: „Ca să sting focul iubirii/ Am făcut din noapte zi/ Şi-am urcat pe scara vieţii/ Numai spre a te-ntâlni// Am fugit spre mai departe/ în pustiul dinspre zări/ Că veneau din urmă ceruri/ Peste tristele cărări// Golul ce-ai lăsat în urmă/ Mă trânteşte la pământ/ Ca un val ce se revarsă/ Răzbunându-se pe vânt// Şi de-o fi voi sparge pieptul/ Nopţii ca să te găsesc/ C-un sărut de înger tandru/ Fuga ta să nimicesc.” („Versuri pentru nescrisa carte, 3”)

Sub directoratul lui Florea Turiac, versurile transcend contemplarea prin tot felul de conexiuni labirintice, mulţumirea de a exista dincolo de nivelul propriilor trăiri forţând nota obiectivităţilor permisive până acolo unde frumuseţea încearcă să-şi depăşească limitele: „La târgul ambulant săptămânal/ Nebunii-şi vând regatul pe un cal/ Elevu-nvaţă numai pentru notă? Miresei nu-i mai dau părinţii dotă// E circuit deschis la bani şi marfă/ Mizeria a devenit un fel de ştoalfă/ Se uită peste gard cu ochi de vulpe/ Vrea timpul cu nimicuri să ni-l umple/ Deşi-un cuvânt aş vrea să vând şi eu/ Prietenii îmi pun la gât jujeu/ Nu pot pătrunde-n târgul ambulant/ Că e păzit de-o cobră-elefant!” („Târg”)

Florea Turiac nu doar face poezie, ci şi creează, grădinărind cuvintele până la apoteoza înfloririi, cu efecte ornamentale bine definite, extensiile infinitezimale evidenţiindu-i talentul: „Balans de dulce vreme în drum şoptit de soare/ Iubire împlinită din dor de primăvară,/ Mai sus, cerc de lumină cuprins de fiecare!” („Mai sus, cerc de lumină”)

Versurile sunt bine individualizate, poetul convingând prin retrogradarea tangibilităţilor sub limita observaţiei desacralizatoare a oricărui ambient. Ruinările posibile ale ideilor virtuoase sunt subliniate succesiv de umbrele atemporalităţii demiurgice personale: „N-am nici un drept! De soartă-ţi aş răspunde/ De-aş căuta cu soarta-mi s-o-nfăşor/ Şi noi cunoaştem cât e de uşor/ Să-ndepărtezi ce nu-ţi mai corespunde.” („***”) Nota mea marginală sancţionează ultimul cuvânt pe care-l consideră „nepoetic”, numai că el dă formă funcţională unui gând, îl însufleţeşte, îl exprimă, maturizând versul, creând un câmp de geneză în jurul căruia se umanizează atât timpul, cât şi spaţiul.

Observaţia elementară restaurează imaginea progresului agresivităţii din vremuri obscure, ideologizatoare, negaţia absolută neuniversalizând finităţile formale în faţa unor instanţe morale sublimitate de eternitatea armoniei: „Ciorchinii-n vie parcă-s mai chirciţi/ Şi tot mai scumpă-i limba-n amintiri/ Stau sfinţii calendarelor tociţi/ Pe zidurile antice, subţiri...// Uite Doamne cum mă-nghite parcul/ Mult mai ghiftuit de trandafiri/ Veacului i se înmoaie arcul/ Şi-ncătuşăm speranţele-n priviri.// („Veac strâmb”)

[...] Poetul are un simţ fonetic aparte, simţ care-i dă posibilitatea să confere versurilor sale şansa unor modalităţi interpretative deosebite, pe care se întemeiază un întreg univers actoricesc marcat de stări emoţionale capabile să întreţină rime precum porumb/ strâmb, salivă/ deopotrivă, invoc/ nenoroc, sonet/ foşnet, Florea Turiac cultivând şi versurile terminate în articolul hotărât prorpiu-zis enclitic al substantivelor neutre (braţul/ laţul/ saţul, destinul/ vinul, focul/ norocul/ , nimicul/ buricul, artistul/ riscul, ventilul/ automobilul). „Trena” pentru „Capitoliu” este ţinută de „orgoliul”, în timp ce „Van Dyck” este armonizat cu „laic”. Trebuie menţionat faptul că, în poeziile clasice, autorul cuprinde întreaga gamă de „rimări”: şi cea împerecheată, şi cea încrucişată, şi cea îmbrăţişată.

Sonetele sunt mai mult decât o încercare reuşită pentru autorul care pune un accent deosebit pe ritmicitatea simbolică a monologului fundamental, devenind astfel proprietarul unor noi teritorii poetice. „Tonurile sale mici” sunt fie italiene (endecasilabice) – cum ar fi „Venirea mea ce rece fu primită”, „De-acum s-au terminat a noastre roluri”, „Frumoasă eşti şi plină de lumină”,..., fie engleze (decasilabibe) – „Din ce în ce ne depărtăm mai mult”, „Te plâng în vers, ca-n inimă te plâng”, „Iubirea mea, esenţă de lumini” şi altele. La acestea din urmă, uneori, terţetele au câte 11 silabe pe vers („Din ce în ce ne depărtăm mai mult”, „Te-ntinerim cu-a florilor petale”,...). De remarcat, sonetul „Mai sus, cerc de lumină”, ale cărui vresuri au câte 13 sau 14 silabe. Cum în această poezie cu formă fixă nu este admisă repetarea cuvintelor (cu excepţia verbelor auxiliare şi a conjuncţiilor), „Venirea mea ce rece fu primită” nu poate să domnească asupra sieşi (oricâte obiectivităţi privind tradiţia noului ne-ar încerca) fiind folosit de câte două ori substantivul „mâna” şi pronumele „mea”. La fel şi în „Cine te-a zămislit aşa cum eşti?”, unde pronumele „cine” apare de patru ori, iar verbul „a ierta” de două ori.

„Mecanica” poeziilor lui Florea Turiac este întreţinută, pe alocuri, şi de o serie de licenţe poetice: „Mereu se strig poeţii la poarta de-nceput”, „De-atâta vis, eu numai visuri sânt” (pentru a rima cu „cânt”; să nu uităm că, de exemplu, în perioada interbelică, se folosea această forţare: „Unii oameni parcă’s pleavă,/ Alţii, pietre parcă sânt:/ Pleava se ridică’n slavă,/ Pietrele stau pe pământ.” – Vasile Militaru), „în primăvara primilor iubiri”, „Şi-n cer îţi tatuezi iubirea de dorul ultimilor ore”, „Cu talpa-i căptuşită cu plumb ci nu cu pietre”, „Cam sângele se acreşte de acest veac”, „Apa a secat şi să dă pe cartelă”, „Să ne mai dea o şarjă de noroc/ Şi piei şarpe, dar şi ţepi de-arici”.

Dar, dincolo de toate acestea, de lipsa preţiozităţii semnelor de punctuaţie, este, trăieşte poetul, care trece învingător pe sub arcul de triumf al sufletului: „Rentabilă nu-i ziua cu cerurile-abstracte/ Sau lupă devorată de nişte ochi miopi/ Nu-i locul de sfinţire sau de semnat contracte/ Sau nunţi fără biserici, prohoduri fără popi.” („Fără rentabilitate”). Transcriu o strofă din „Licitaţie cu erori” şi mi-l imaginez pe poet dând corporalitate silabelor, în monotona sa incantaţie: „Să vând erori (splendoare) din tot ce mă cuprinde/ Mai tremur lângă cartea ce nu-şi găseşte preţ/ Că din trecutul vremii în mine se aprinde/ Ceva de miel (ofrandă) sau piele de mistreţ.”

 

(„Litere”, an VII, nr. 2(71), februarie 2006, p. 16-18)

 

 

 

 

Florentin Popescu

Romantismul bine temperat: Florea Turiac

 

De câţiva ani încoace alcătuirea unor antologii „de autor” a devenit o practică în lumea noastră literară. Faptul este interesant prin aceea că iubitorului de poezie i se pun la dispoziţie veritabile „portrete” lirice ale unor creatori, lucru cu atât mai necesar cu cât tirajele volumelor de versuri sunt, de cele mai multe ori, atât de mici încât nu-i pot parveni lectorului decât din întâmplare sau dacă îi sunt dăruite de cel care le-a scris. În plus, difuzarea, care continuă să fie la ora actuală cea mai dureroasă problemă a editorilor de peste tot, este, se ştie, deficitară: o carte abia dacă ajunge în rândul cititorilor din oraşul în care a fost tipărită, necum să-şi facă simţită prezenţa în alte localităţi din ţară.

Dl. Florea Turiac, „victimă” şi d-sa a acestui sistem defectuos de difuzare a cărţii, a tipărit o astfel de antologie (Lumini pe roua lumii, Editura Bibliotheca, 2005), după ce mai înainte i-au apărut patru volume de poezie şi după ce s-a bucurat de bune aprecieri ale unor scriitori precum Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, George Coandă şi alţii. Aşadar interesul lecturii ne-a fost cu atât mai mare cu cât referinţele critice semnate de nume atât de prestigioase acordă din capul locului girul unui poet original şi interesant, cu o experienţă literară remarcabilă şi care, fireşte, şi-a aflat o cale, doar a lui, pe care să meargă într-o vreme în care aglomeraţia de autori pe metrul pătrat a devenit atât de mare încât cu greu se mai poate găsi un loc liber pentru „călătoria lirică” a cuiva.

Dl. Florea Turiac este un romantic întârziat şi bine deghizat într-un poet care-şi trăieşte clipa şi veacul, cu toate ale lor, prin toate fibrele fiinţei şi gândurilor lui; are nostalgia copilăriei şi a tinereţii rămase în urmă, suferă din iubire, se implică în revolta faţă de mizeriile şi nevrozele vremii (nu întâmplător în sumarul cărţii întâlnim titluri ca: Veac silit, Veac arzând, Veac strâmb, Veac bolnav, Veac cuprins de friguri ş.a.), precum odinioară Bacovia, suferă pentru distrugerea echilibrului ecologic al planetei, se bucură de puritatea naturii în care îşi caută uneori refugiul, pledează cu sinceritate pentru omenie şi frumos, pentru prietenie şi pace între oameni şi, la nivel mai larg, între ţări şi popoare. Prin urmare temele sale sunt universal valabile şi etern umane – ceea ce conferă poeziei pe care o scrie un fel de actualitate perenă, dacă ne e permis să ne exprimăm aşa.

Din capul locului poetul ne apare ca un temperament solar, optimist, cu credinţă în lumină şi în puterea cuvântului: „Presar copilăria cu frunte de lumină/ Când galaxii de sânge mă ning cu alt destin / Cohorte de cuvinte-s apropiata cină/ Spre care-alerg-nainte şi dinspre care vin /.../ îşi prelungeşte clipa lumina-n nemişcare / Doinind supus cuvântul spre linişte ivit – / Se mai întorc în mine reci îngeri de-aşteptare / Sclavi ochiului – frumosul – de dor îmbolnăvit” (Apropiata cină). Anii prunciei, ori mai bine zis amintirea lor, pe de o parte, fiorul poeziei pe de alta devin raţiunea de a fi a bardului: „Păzesc copilăria în care eu sunt rigă –/ Sub pleoape craiul nopţii târziu o să coboare; / E cineva pe-aproape care sfios mă strigă / De-a înflori logodna-n poem de sărbătoare /.../ Blânde prin carnea ierbii trec galaxii de îngeri / Ca strigăt de lumină să înflorească-n lob / Să-mi primenesc vestirea atunci când sunt înfrângeri / Iau pavăză cuvântul cărui mereu sunt rob” (Lumini pe roua lumii). între două oficieri grave şi profunde, dl. Florea Turiac caligrafiază cu măiestrie gingaşe pasteluri precum acest Lan de grâu: „Lacuri galbene de grâu /Te tresar şi te-nfioară / Daphne înflorind la brâu / Struna spicului-vioară / Picurându-l în lumină / Troienit în mii de chipuri / Bolta cerului senină / Toarnă miere pe nisipuri”. Este aci ceva din gingăşia şi candoarea cu care altădată St. O. losif sau Topârceanu surprindeau natura în ceasurile plenare ale împlinirii – ceea ce nu înseamnă că meritele poetului despre care scriem acum ar fi diminuate cu ceva. Dimpotrivă. Neotradiţionalist şi neoromantic totodată, dl. Florea Turiac aduce sonuri şi imagini de care spiritul omului modern, obosit de tot soiul de experimente lirice are nevoie şi de care nu poate decât să se bucure. Şi după acest pastel, ca un respiro în aria mai largă a sunetelor ce dau contur simfoniei lui cu adânci reverberaţii, poetul revine la „temele” mari, importante ale lumii şi societăţii, făcându-se ecoul lor: „Doamne să mă-nec în noaptea /Care trage lumea-n jos/ Veacului ce ni se-arată / Şi bolnav şi mincinos// Trage-o brazdă peste lume / De lumină, în curcubeu / întunericului care / Ne învăluie mereu!” (Veac bolnav). în context portretul unui copil al nimănui potenţează furia şi revolta poetului: „Nu mai lăsaţi copilul abandonat să strige/ Că nimeni nu-i aude prea tristele-ntrebări/ Şi-oricum ar fi răspunsul în inimă-l va frige /Când somnul îi veghează doar Dumnezeu prin gări /.../ De-aceea nu mai ştie cui să arunce-un zâmbet – / E-nchis în el şi-n sânge nu-i zburdă nici-un mânz / Şi-n loc să-şi urle soarta el scoate doar un scâncet / Când scormone-n gunoaie să păcălească-un prânz.” (Copilul străzii).

Încercându-şi strunele şi în poezia de dragoste, dl. Florea Turiac a reuşit să ne dea o serie de sonete a căror muzicalitate îl aşează pe autor printre cei mai importanţi reprezentanţi ai genului, de la noi sau de aiurea. Unele dintre aceste sonete sunt antologice: „Iubirea mea, te voi cânta în versuri / Cum strunele nu te cântară încă. / Lumină-n calea mea cobor (adâncă) / Frumoşii-ţi ochii strivind în ei eresuri. // Puterea lor granit din-naltă stâncă/ Sub care viaţa prinde alte sensuri. / Cu soare când, azi, inima-mi o-mpresuri / Tu, ce-nfloreşti grădini de rai în luncă.” (Iubirea mea, te voi cânta în versuri) sau: „Te plâng în versuri, ca-n inimă te plâng / Şi îmi blestem şi astăzi rătăcirea/ Ce-a înălţat şi coborât iubirea” Şi risipind-o nu mai pot s-o strâng // Sorb mieii seva ierbii pân-o frâng; – De Paşte-şi uită care li-e menirea /Şi încă uităm. Cum ni se schimbă firea! / De-aş mai putea odată s-o înfrâng!” (Te plâng în vers...)

Cu Lumini pe roua lumii dl. Florea Turiac face proba unui poet adevărat, ajuns la o maturitate a gândirii şi a expresiei cu totul remarcabile. Un poet care confirmă aprecierile primite anterior şi de la care sunt de aşteptat noi şi noi surprize în viitor.

 

(„Oglinda literară”, an V, nr. 56, iulie 2006 şi în volumul „Eu v-am citit pe toţi!”, vol. 2, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, p. 260-261)

 

 

 

Henri Zalis

 

Florea Turiac, de pildă, strânge în „Lumini pe roua lumii” ipostaze cât se poate de diverse. Ca mai mereu în poezia ce plăsmuieşte după fertilul contact cu ma­rii noştri dascăli Lucian Blaga şi Al. Philippide, autorul în discuţie răsfrânge dialogul său cu realul ireal. L-am aflat la ceas de rotundă expresie formală în „Ne-nchipuită-i ora”. Sunt vădite afinităţi cu acei contemplativi neosimbolişti de aparenţă abstractizantă: „Mi-e teamă, peste noapte luminile să sting:/ Le las aprinse-n slava aceluia ce creşte/ O, lunecoasă umbră, cum nu vreau să te-ating/ Când braţul-neodihnă spre laudă pluteşte.// Pe cine mitul cărnii-l lega-va de tărie?/ (abia de se observă pupilele la miei)/ Neîmplinită-i ora ce aşteptăm să fie/ Înmiresmaţi de sensul cuvântului-temei.// Amărăciunea tristă, ştim, n-o găsim în miere./ Copilăria-aleargă şi nu putem s-o prindem/ Iubirea mea primeşte lumină şi putere –/ Ne-nchipuită-i ora în care ne destindem”.

(„Litere”, an VII, nr. 8(77), august 2006, p. 12 şi în volumul „O istorie condensată a literaturii române. 1880-200”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006)

 

 

Mircea Cotârţă

 

Din haos, nu ţărână, a fost plămădit poetul

 

Târgoviştea nu a dus lipsă de poeţi. Chiar dacă a fost mutată capitala la Bucureşti, Târgoviştea şi-a păstrat în timp continuitatea şi identitatea culturală. Printre cei care au crezut cu tărie că a fi poet înseamnă să fii vocea propriilor trăiri dar şi cea a veacului, este şi Florea Turiac. Folosind ca mod unic de decantare a sentimentelor, egocentrismul – dar care adevărat poet nu este? – poetul ne introduce direct în prezentarea propriei identităţi: „Sunt înger, Doamne, însă cu sângele încins/ Curgând fin prin carne să-mi netezească dru­muri/ Căci viperele vinei mai blânde m-au cuprins,/ Strângându-mă risipei spre-a emana parfumuri” (Echilibrul iubirii), pentru a dezvălui, în acelaşi poem, dorinţa sa de aş purifica trupul şi sufletul prin versul pretext de păstrare a candorii: „În sărbătoarea lumii când, spre cuvânt, agil/ M-arunc cu toată forţa de meteor prin stele,/ Să ning numai lumină prin ochii de copil/ Iar cerurile minţii cu versuri să mă spele”. Sub alt aspect, în acest poem, scriitorul, folosindu-se pe sine, dezvăluie dualismul fiinţei umane caracterizat prin oscilaţia între ispita inevitabilului carpe diem şi sublimul înţelepciunii altruiste: „S-ajung în Universul de glorii, să-l ating/ Acum, când pentru mine doar vremea e calibru –/ Din Edenul de miere o parte s-o preling/ Prin cumpăna iubirii s-o ţin în echilibru”.

În viziunea uşor ironică a poetului, ceea ce ţine maleficul în subordonarea angelicului din fiinţa umană, este amintirea copilului, a inocentului ce-a fost cel devenit adult: „Fiindcă iubesc natura şi visul deopotrivă/ Nu las din mâini să-mi scape nici binele, nici biciul./ Căci, iată, blând copilul ce-am fost e împotrivă/ Să mă transform în fiară, de-aceea-mi schimb serviciul” (Câmp de poeme). Un aspect care-l plasează pe Florea Turiac deasupra umbrelor ce s-au perindat, între două sau mai multe strofe, prin Târgovişte, este trăirea poeziei în starea de continuă universalizare a cuvântului, de lăsare spre moştenire spirituală, în veci, de la o generaţie la alta „Spre-a răspândi extazuri (prielnic este timpul)/ Când voi planta poeme pe câmp arat de Dante,/ Încât poeţii lumii să le culeagă nimbul,/ Să vândă (dar pe gratis) din el doar diamante”.

[...] Pentru Florea Turiac, Dumnezeu este Izbăvitorul omului, Cel ce-l eliberează de păcatul trăirilor pătimaşe: „Poate la Ceas de Taină doar Dumnezeu umil/ Sfărâma-va cuşca-n care noi am trăit ca tigri,/ Că mai sperăm norocul să fie şi ductil/ Şi de culoare roză. Albastră nu, dar nici gri...”. Pentru a reveni în planul comparaţiilor şi al metaforelor, se observă la Florea Turiac un vitalism, în planul sentimentelor, ce-l regăsim în lirica lui Filippo Tommaso Marinetti, fondatorul futurismului. Chiar dacă la poetul italian avem apologia tehnologiei, convergenţa între creatorul târgovişten şi cel, prin adopţie parizian, apare, diacronic, în această exacerbare vitalistă a stărilor de sentiment. Astfel, patima este asemenea unei cuşti în care se zbate omul, iar starea de creaţie are conotaţii sălbatic-antropofage, poetul sfâşiindu-şi muza pentru a accede la esenţa, respectiv exprimare prin vers unic, de sinteză, a tot ceea ce este stare de om: „Azi, iată, e-ncins ca un leu de leoaică/ Şi Muza îşi sfâşie cu propria-i gheară –/ Când flori de Mister sunt cusute la gaică/ Îl irită zadarnic Matricea de fiară// Căci chinul din el îmblânzeşte făptura/ De îi fulgeră ochii (blindaţi) doar Lumină –/ Vânând libertate, i-e fluture gura,/ Colindând numai Raiuri spre Arta deplină” (Echilibrul Matricei în Artă). Dincolo de vitalism, nu există puncte comune între cei doi poeţi pentru simplu motiv că aparţin, nu unor spaţii diferite ci unor perioade ce înseamnă începutul şi respectiv declinul unui entuziasm ce-şi are originea în marea încredere pe care secolul al XIX-lea îl manifesta faţă de tehnicism. Astfel, Marinetti era expresia creatoare a apogeului tehnicismului ce impusese noi simboluri în artă, Turiac este expresia unei a doua jumătăţi de secol îngrozită de o tehnologie trans­formată într-o extraordinară maşină de creat holocausturi.

Florea Turiac este un poet al creaţiei asimilată luminii, respectiv iluminării. Pentru el Arta înseamnă intermedierea metamorfozei omului din anelidă bipedă în fiinţă serafică, înseamnă, de asemenea stimulul moral şi sufletesc de a parcurge drumul ce duce din iadul terestru către paradisul celest. Şi mai înseamnă, poezia, deschiderea sufletului, nu neapărat către altruism, cât spre acea cale ce le permite şi celor necreatori să redevină prin sine ceea ce a fost omul la începutul facerii sale: matricea receptacul a spiritului divin.

Fără nici un fel de exagerare, putem spune că Florea Turiac, prin acest volum, „Echilibrul haosului”, este unul dintre poeţii reprezentativi ai culturii dâmboviţene – şi nu numai –, fiind un creator de sinteză cu o mare mobilitate, capabil să abordeze registrul adecvat, în raport de starea de inspiraţie a momentului. Poetul exprimă în tonalităţi postromantice ce alunecă către suprarealism, imuabila supunere în faţa unui destin aprioric trasat, prin care este stabilită menirea fiecăruia. Există, de asemenea, şi o doză de conştientizare a resemnării prin vizualizarea celor două planuri, terestru şi celest, totul, fragmentar, pe fundalul unei nostalgii. Registrul trăirilor este intens, fiecare nuanţă fiind redată prin recursul la imagini poetice ce alcătuiesc, în diversitatea metaforică, un ansamblu prin care se redă stări de suflet, un fel de sumă a propriei existenţe. Poetul foloseşte abil imaginile analeptice ale trăirilor: „Frige-n nări mirosul florilor de tei/ Şi nechez ca mânzul priponit de-otavă/ Ciugulind din viaţă, zile, ca din mei,/ Eu paharul sorţii îl beau de pe tavă.// Azi mă simt copilul care alteori/ Inversam în minte râsul cu tăcere –/ Şi mă plimbă macii-n foc de meteori/ Să mă ningă noaptea vise de plăcere.// Căci păcatul gheara iar şi-a ascuţit,/ Să-mi pătrundă-n sânge, să mă prindă-n cursă –/ Când dorinţa cărnii-i rană de cuţit/ Blânzi prin parcuri îngeri mă joacă la bursă” (Jocul la bursa iubirii).

Dar universul poematic al lui Florea Turiac înseamnă şi revolta în faţa unei lumi ce trăieşte conform normelor impuse de tenebrele sufletului. Singur, faţă-n faţă cu haosul terestru, cu etica de formă, cu morali­tatea ce se manifestă restrictiv, poetul recurge la Divinitate, din dorinţa de a-i da suficientă tărie pentru a mai putea fi altruist: „Dă-mi, Doamne, doar atât cât pot să duc,/ Grămezi de bucurie pentru toţi/ Şi-o fabrică în care să produc/ Medicamentul cinstei pentru hoţi” (Doar atât). Metafora este splendidă, este suportul ideal pentru exprimarea permanentei nevoi de a comunica cu Dumnezeu, fără pretenţia unui răspuns sau a unui semn cât de mic că a fost auzit: „Îmi iartă, Doamne, vina când mint că-s curajos/ Că-n ceruri, printre stele, parchez melancolia/ Şi mă detună îngeri, pe fulgere în jos/ Când despre-Apocalipsă ei vor s-aduc solia”. Înfrăţit, peste timp cu Rimbaud, poetul se revoltă, dar spre deosebire de copilul teribil al poeziei franceze din secolul al XIX-lea, nu pune la îndoială existenţa Divinităţii, nu îndrăzneşte să creadă că Aceasta nu este omniprezentă. Este revolta poetului care nu mai poate suporta ipocrizia unui iad ce se vrea substitutul pe Pământ, al Paradisului din care au fost alungaţi primii oameni. Chiar dacă revolta atinge paroxismul, poetul nu merge până acolo încât să lanseze imprecaţii. Gestul său de existenţiale nevroze intelectuale se îndreaptă către reprezentările seraficului, făcute de om, în limitele imaginarului referitor la aspecte celeste păstrate în subconştientul colectiv, materializate pictural: „Îmi iartă, Doamne, vina când mint că-s curios,/ Atunci când sparg vitralii cu capete de îngeri,/ Căci Eul meu se-avântă în luptă furios/ Ca Mediul de iubire să nu-l zdrobim cu-nfrângeri” (Minţind frumos).

[...] Poetul revine obsedant asupra universului unde este doar spectator, filtrând spectacolul lumii prin propria sensibilitate pentru a reda starea de rinocerism a unei lumi unde starea de uman este doar o amintire: „De-au pieile blindate, nu-s simpli rinoceri –/ Prin ghimpii tari ai ceţii îi vezi plantând revolte,/ Furându-ţi paradisul când mila lor n-o ceri/ Şi când din rai de visuri pui îngeri în recolte” (Ghimpii ceţii în haos). Florea Turiac nu este doar observatorul disecator al lumii pe care o percepe atât la nivel epidermic, cât şi la cel spiritual, el încearcă, metaforic, să sintetizeze dimensiuni existenţiale ale unei contemporaneităţi unde totul este supus instinctului de dominare, unde rinocerismul se manifestă pentru impunerea eului egoist, fiinţa prea sensibilă fiind sortită anihilării. Este un univers unde haosul animalităţii încearcă să elimine definitiv orice experienţă a sublimului, omul fiind constrâns să accepte, chiar să se supună trăirilor rinocerice, oarbe, de distrugere a inefabilului. Florea Turiac ne oferă imaginea unei lumi a dihotonomiilor tragice, al înşerpuirii omului căruia îi este refuzat Raiul, fiind lăsată doar posibilitatea de a alege dintr-un număr restrâns de raiuri pervertite, terestrificate, ceea ce se constituie în tot atâtea haosuri individuale, sufocante, anihilatoare ce se perpetuează prin starea înveşnicirii spaimei de a fi prin raportare la celelalte euri ale forţei oarbe: „Să simţi cumplita spaimă te-ar arunca la lei/ Când cerşetorii pieţei vor să le vinzi prăsilă,/ De bucurii că-s tineri şi n-au pe-obraji tulei/ Şi-infernul lor de ură vrei să-l transformi în milă”. Poetul nu este doar spectator, el devine un pretendent la statutul de mesia prin simplul fapt că nu poate accepta o existenţă a negurii şi a urii. Nu avem revolta byroniană, nu avem nici resemnarea, este deocamdată starea de expectativă, de analiză, de căutare a fisurilor pentru viitoarea explozie a luminii. Călător prin lumi ale haosului, poetul îşi înalţă vocea către Divinitate, implorativ, făcând mărturie a dificultăţii de a fi, de a ajunge în starea de graţie care să-l înalţe deasupra a tot ceea ce înseamnă povara lumii căzute în haos, în negură: „Cui să ne plângem, Doamne, urcuşu-i mai abrupt/ Şi tot mai grea e Uşa ce trebuie deschisă/ Când unii te lucrează mai mult pe dedesubt/ Şi-ţi vând o fericire care-i de mult ucisă” (Fericire ucisă de haos). Avem în aceste versuri splendida metaforă cu dublă semnificaţie a destinului aprioric dar şi a încercării de schimbare a acestuia: „Uşa” având conotaţia de implacabil fatum. „Şi totuşi Raiul din Haos” devine poemul reper a ceea ce înseamnă puterea de a folosi poezia ca forţă interioară pentru exorcizarea haosului din sine: „Şi mă tratează parc-aş fi un orb,/ Deşi bastonu-mi alb e doar un fum –/ Din raiul lor, oricât ar fi de bun,/ Nu vreau să beau, mai bine fiere sorb!”. Este gestul final, socratic al celui ce nu poate accepta contopirea fiinţei sale până la identificarea cu starea de nefiinţă.

Dacă în volumele anterioare, poetul avea ca interlocutor lumea terestră, acum aceasta este cadrul în interi­orul căruia, ignorând-o parţial, creatorul se adresează altei lumi, celestă, nu în tentativa de a se înţelege pe sine, ci de a scăpa de prea plinul perisabil din sine, simbolizat prin rinocericul haos exterior din care se poate salva doar contopindu-se în poezia ce-i va crea starea de a se reîntrupa în seraficul spiritual ce-l va purta către echilibrul celest.

 

(„Dâmboviţa”, nr. 4183, sâmbătă 2 septembrie 2006, p. 6 şi prefaţă la volumul „Echilibrul haosului”)

 

 

 

Mihai Antonescu

 

Acum, aici, oricând, prietenul poetului

 

Poet sensibil, înzestrat cu o mare putere de introspecţie, Florea Turiac ne dă o excelentă lecţie de echilibru şi rafinament estetic în volumul „Lumini pe roua lumii”, apărut la Editura Bibliotheca în anul 2005. Clasic prin metodă şi expresie, modern în conţinut şi inconfundabil prin forţa arderii lăuntrice, poetul convinge, îmblânzeşte şi dă seamă fără greş despre un spirit cu totul aparte, mânat de sincere intenţii şi indiscutabil valoros: „Hoţ de cuvinte scriu la cărţi postume / Orbul pictează sfinte catedrale / Nebunu-şi vede zilnic de-ale sale / Tâmplarii morţilor mai vând costume... Tărâm de vis pe unde-mi umblu paşii / (Doar rănile statuilor mă dor)/ Maşinăria inversă e, ca şi / Cum ciocârlia-ar trage-n vânător” (Hoţ de cuvinte). Nostalgic, ţinând mereu un ochi deschis înspre cel ce-i e asemeni întru simţire şi manifest, poetul descrie orizonturi de magică străbatere, apropiindu-şi lumea şi sensurile ca pe un legământ de credinţă: „Mereu se strig poeţii la poarta de-nceput / Când îngerul sub pleoape îşi face loc să vină / Râvnind o dimineaţă şi hohoind în lut / Hulpavi mai sorb cuvinte prin scorburi de lumină./ Mai vastă e câmpia de muze-aducătoare / Unindu-ne impresii sub un destin fierbinte / Materia din arbori a pace-o să coboare / Cohorte de luceferi când glorii ne sunt ţinte./ Ciudată înălţarea ce liber face drumul – / Topind în irişi noaptea se face iarăşi ziuă / Cum înţelepţi poeţii se risipesc în fumul / Poemelor nescrise cum apele în piuă” (Mereu se strig poeţii). Rar mi-a fost dat în ultima vreme să-i mai fac parte sufletului a toate îndurător de o poezie atât de sonoră şi limpede curgătoare: „Nu-mi aminti că mâine-i ziua ta / Că vrei s-opreşti nisipul din clepsidre / Să pot sosi – e cum m-aş avânta / Spre un blestem, unui ţinut de hidre. / Se-ntunecă parcă o stea în noi / Şi ne decapitam cu flori de gheaţă: / Nu pot veni când roua plânge-n ploi / Şi ochi-mi sunt tiviţi cu trista ceaţă. / Ne vom retrage-n amintiri o clipă / Dorindu-ne să ne ajungem iar: / În mine – ură, în tine se-nftripă / Un zâmbet trist sub un sărut amar” (Nu-mi aminti). Un gând bun şi o caldă îmbrăţişare poetului Victor Sterom care mi-a înnobilat într-o zi clipa de răgaz cu poemele nepereche în frumuseţea lor, ale lui Florea Turiac. Ele, poemele, sunt ca o muzică şoptită de vânt în fluiere uitate pe pajiştea altei dimineţi, în aşteptarea urechii lui Dumnezeu: „De dorul poeziei eu mă retrag ca-n tren – / Nu ştiu în mine îngeri de vor să mai coboare / Că sunt un fel de cântec în raiul din catren / Când chiciura divină mă scuipă cu răcoare. / Nici nu mai ştiu pe unde să-mi caut iar odihna / Că-mi stăruie în sânge un ţipăt pur de miel / Înjunghiat de paşte găsindu-şi totuşi tihna / Ca logoditul care vânează prin inel... / Să văd cu ochii minţii să ştiu ce se întâmplă / Înţelepciunea iată o port ca pe o haină / Căci înflorindu-şi crinii mirositori la tâmplă / Pătrund misterul vieţii şi vi-l redau în taină” (Dor de misterul poeziei). Poet al iubirii, al esenţelor rare strecurate prin metaforă ca printr-o nelumească pânză de borangic, Florea Turiac nu are cum să întâlnească uşi închise ori suflete zăvorâte în faţa măiestriei ce-l conţine. El este asemeni cerbului, ce-şi strigă perechea modulându-si glasul în funcţie crângul pe care-l străbate: „Tot una e chemarea ta de azi / Cu cea de la-nceput, cea de-altădată: / Ne furişam printre păduri de brazi, / Ne alergam prin iarba rourată/ Sunt anotimpii toţi de partea noastră / Şi râuri limpezi râd printre fecioare: / Vegheam ca zeii câte-o noapte-albastră / Ca mai apoi un răsărit de soare. / Ne alergam ca ciutele-n pădure / În dimineţi plăpânde-adeseori / Lăsându-ne visarea să ne-o fure / Cleştare unduind în mii de sori” (Tot una). Aici, acum, oricând, depun mărturie şi mă declar prietenul acestui OM minunat care este poetul Florea Turiac, a cărui mână nu am avut onoarea să i-o strâng încă.

 

(„Sud”, an X, nr. 11-12(88-89), noiembrie-decembrie 2006, p. 8 şi în „Cafeneaua literară”, an IV, nr.3(45), martie 2007, p. 24)

 

 

Petruş Andrei

Florea Turiac – un aed în templul artei

 

„Poeţii nu mor niciodată... Ei numai se nasc”.

 

[...] Visul de aur al omenirii, Pacea universală, devine bogat izvor de inspiraţie: „Pământul o să fie un fagur plin de miere/ Căci tot aceiaşi oameni clădesc sublime ere”.

Atunci „Când se-apropie ţăranul/ plânge-n coasă-o pălămidă” şi când „se moare pe-ndelete” cel mai bine-i: „Să-mblânzeşti cuvinte-n cuşcă şi să seceri veselie”, mutându-te „în odaia-nţelepciunii”.

„Pentru a bea lumina cu un căuş de lemn” şi pentru ca „Să ne inunde rodul”, trebuie să ne închinăm Măriei Sale, ţăranului român, pentru că „ţăranul strânge recolta la soroc” şi pentru că el este Rodul dorit”...Să-l aşezăm, de aceea, lângă un „Lan de grâu”:

„Lanuri galbene de grâu/ Te tresar şi te-nfioară/ Daphne înflorind la brâu/ Struna spicului-vioară/ Picurându-l în lumină/ Troienit în mii de chipuri/ Bolta cerului senină/ Toarnă miere pe nisipuri”.

Poezia „Mereu să plouă” aminteşte de blestemele lui Arghezi şi de parodia lui Topârceanu: „Mereu să plouă când dori-vei soare/ Să tragi la jug în zi de sărbătoare”. O poezie de înaltă simţire, apariţie rarisimă în zilele noastre, este „Ţara ferestrelor deschise”, România, care uneşte „continentele în ea” dar care, din păcate, are, în Europa, mamă vitregă.

Scrisă în stil modem,”Balanţă sigură” este o pledoarie în favoarea vieţii şi un act de condamnare a maşinii „de război a acestui secol”. Un frumos pastel pillatian cu sonuri coşbuciene este „Amurg în vie”: „Trec vitele calme/ Mugind pe cărare/ Şi-a cerului palme/ Aprind felinare/ Doar greierii-n noapte/ Mai căntă-n surdină/ În viile coapte/ Sub bolta senină”.

Faţă de poezia de cartier care ne inundă, poezia lui Florea Turiac îşi face veacul în aerul tare al înălţimilor. „Astfel că ochiul vieţii...” este un testament pe care poetul îl lasă unei Domniţe iar ea, supravieţuindu-i îl va face nemuritor. într-un „Decor de vânătoare”, asemeni tânărului genial de la Poiana-Mărului, poetul plânge „Moartea căprioarei”.

Curgerea ireversibilă şi nemiloasă a timpului lasă urme pe chipul poetului şi în creaţia sa, de aceea îl măsoară să-i ajungă: „Pentru viaţă, pentru dragoste, pentru amintiri” şi pentru actul artistic, desigur. Copilăria, paradisul pierdut, este imortalizată în câteva creaţii ca: „Fugind de noi”, „Cum luminăm păcatul” („Copilăria-mi curge ca un izvor prin oase”).

Poezia toamnei are întotdeauna o notă de tristeţe înspre toamna vieţii, zborul şi ţipătul cocorilor are efecte micro şi macro-cosmice:

„Suspină marea/ Cerul oftează (...)Plânge o floare/ Tremură marna”. Una dintre cele mai frumoase poezii ale antologiei este „Dincolo de năzuinţă. Asemeni Creatorului, poetul poate să culeagă un „apus de flăcări” sau să ascundă „între pleoape” „nuferi albi”. El creează o nouă lume, a ideilor şi sentimentelor, păstrând neabătut „Flacăra de veghe””: „Am cules apus de flăcări/ Din regatul unui prund/ Nuferi albi spre odihnire/ Între pleoape să-i ascund/ Calme-n cercuri de lumină/ Orele se-alungă-n timp/ Vântul spulberând nisipul/ Treaptă altui anotimp/ Dincolo de năzuinţă/ Arde flacăra-n amurg,/ Eu, scrutând în nemişcare,/ Stau de veghe – demiurg”. Poezia este tânără mireasă iar poetul, graţie zeilor, tânăr şi etern mire. Rănit de „gândul de adio” al unui prieten, poetul Florea Turiac îi scrie, în eternitate, „Pentru durerea ierbii din sufletul meu lin”, reamintindu-i că „Eu m-am dorit luceafăr tu – stea în jocul cinei”. Scurgerea orelor este văzută eminescian: „Orele curg – sângele zorilor/ Şi-ai înserărilor/ Până-n amurg”.

În poezia de dragoste, Florea Turiac este tandru, galant, delicat, nostalgic, într-un cuvânt: romantic. Poetul elogiază iubirea, o sărbătoare a inimii care sporeşte lumina în sufletele celor care se iubesc. („Venind spre sărbătoare”).

Poezia sa respiră parfumul trecutelor iubiri, dând măsura sensibilităţii şi purităţii sale sufleteşti; „De atunci să-mi fii stăpână/ Viaţa toată şi mereu/ Pe-a ta frunte să rămână/ Urma sufletului meu” („Amintindu-ţi”).Poezia este „Frescă în timp” şi în piedestalul înălţat iubirii pe care poetul o trăieşte în toată „plenitudinea ei”.

Poetul-trubadur se vrea însă şi cronicar pentru a deschide „Con de lumină/ înlăuntrul secolului” şi a scrie „Istorie”.

În finalul recenziei anterioare (Florea Turiac – Lângă obrazul de veghe al luminii”, în rev.” Dor de dor”, Anul II, Nr.6, luna decembrie, 2005) îmi manifestam dorinţa de a vedea cum arată un „Veac întors”. Trebuie să fac, de la bun început observaţia că acest „Veac întors” nu arata deloc bine. Este veacul „”Când e legal comerţul cu războaie”, de aceea şi ruga poetului adresată divinităţii de a da „ţevii de tun miros de busuioc” iar poetului să-i dea „şansa zorilor cu rouă”. („Realitatea unui veac războionic”).

[...] Apreciem, ca şi altădată, la poetul Florea Turiac, gravitatea temelor şi a motivelor, eleganţa stilului, ineditul sintagmelor, farmecul limbii, bogăţia imaginilor, evantaiul larg al inspiraţiei şi profunzimea cugetării, prezenţa neostentativă a tropilor şi a figurilor de stil, în concluzie, cu privire la volumul de versuri „Lumini pe roua lumii”, să-i dăm, „Pe gratis”, cuvântul poetului: „Poate sunt şi versuri bune, poate sunt şi versuri rele.../ Cele bune să se-adune, cele rele să se spele).

 

(În volumul antologic „Totdeauna cu noi” cules de Ion Machidon, Ed. Amurg sentimental, Bucureşti, 2007, p. 59-69)

 

 

 

Mihai Samson Petrescu

 

Sub semnul Zeiţei ARTEMIS

 

[...] Un altfel de vânător de cuvinte este dl. Florea Turiac, poet, autor al mai multor volume de versuri: Con de lumină (1993), Veac întors (1997), Vinovat de prea multă iubire (I şi II, 2001- 2003), Lumini pe roua lumii (2005), Echilibrul haosului (2006) şi al recentului Înger zburând pe maci care ne prilejuieşte prezentele note.

Preocupat de lumină (Lumini pe roua lumii, Editura Bibliotheca, 2005), ca şi dl. Gheorghe Duţă-Micloşanu (Vârsta luminii, Editura Pro Transilvania, 2002), dl. Florea Turiac are în comun cu acesta din urmă „o seninătate a sentimentelor şi […] un optimism robust” (Victor Petrescu, Scriitori şi publicişti dâmboviţeni, Editura Bibliotheca, 2005, p. 238), provenind din mirabilul univers al copilăriei (5.04.1943, Izvoarele, judeţul Olt), ale cărui aisberguri, deşi aparent lăsate în urmă, la pragurile adolescenţei, revin acum în forţă, aglutinându-se în volumul de faţă, „Punându-mi întrebări plin de uimire/ Ca alte generaţii procedam –/ Şi-adolescenţei numai spre-mplinire/ Supus, copilăria mi-o cedam...” (Copil, nu înger, p. 118).

Dl. Mircea Cotârţă, prefaţatorul volumului, distinge în poezia d-lui Turiac „trei elemente coordonatoare: copilul, îngerul, lumina” (Poetul exilat printre oameni, p. 7). Cum, în finalul volumului, găsim afirmaţia „Copil, nu înger”, putem să aşteptăm o dezvoltare mai terestră (pe viitor) a liricii sale care, asociată cu o încercare de schimbare (modernizare) a prozodiei, ar putea descătuşa energia unui poet pe care-l aşteptăm cu un chip nou, mai actual, mai implicat în uman, mai desprins de poza angelică aparent deloc stranie.

Napoleon a aprins energii nebănuite în inimile soldaţilor săi, spunându-le că fiecare dintre ei poartă în raniţă bastonul de mareşal. Această perspectivă nu le-o oferise nimeni până la el, în starea de anchilozare a lumii premoderne. Nu ceva diferit se poate afirma despre oricare autor/ creator care, în singurătatea laboratorului său, hrăneşte cu slove sămânţa geniului. Dl. Florea Turiac este unul dintre aceştia. Preocuparea pentru imaginea sa, pentru modul în care îi este receptată poezia, nu-i dă pace, iar celor care-l ignoră sau îi minimalizează scrierile le transmite, în a sa Confuzie: „Nu vreau să dau cu băţul doar în altul/ Ce-i în derivă, că mă vede-Naltul.../ Dar când îl simt că vrea să mă trişeze/ Şi zei trufaşi pe umeri să-şi aşeze/ De parcă-ar arbora un steag la gală/ Îmi vine să-i împuşc întreaga fală/ Să scap de el, căci mi-a plantat sub plete/ Doar mărăcini şi teama pentru Lethe...” (p. 87).

Scriindu-şi poezia, dl. Turiac trăieşte drama eternă a poetului neînţeles de contemporani, dar nu se închide în sine leopardian, ci „îndrăzneţ precum ostaşii” el „umple cu iubire pe toţi ce l-au cojit” într-un elan jucăuş, copilăresc.

Narcisiac, dornic să-şi ştie poezia „trezind uimirea” contemporanilor, îi admiră chiar şi „pe-aceia ce vor să spioneze/ Cum i se-nalţă trunchiul deplin din rădăcini” dorindu-şi ca, în final: „...Să explodeze în mine mulţumirea/ Ca-ntr-un copil când jocul îl poartă spre răsfăţ...”.

 Senzaţia indusă de poezia d-lui Turiac este aceea a preromanticilor preocupaţi de lumină, de o puritate angelică, de copii şi flori. Impresia e coagulată în mare parte şi de cantonarea în prozodia de tip clasic, iar Variaţiunile în sonete (partea a doua a volumului) se disting prin nota oarecum aparte faţă de restul volumului, prin cultivarea unui element vag, în care influenţa maeştrilor este evidentă.

Imagistica volumului ne trimite cu gândul la pictura naivă, la Ion Niţă Nicodim, poate la unele picturi pe sticlă şi chiar icoane, dar şi la un autor care a făcut o artă proprie pe această linie: Rousseau Vameşul cu ale sale „jungle” în care, transportaţi într-o lume a subconştientului, asistăm la masacre bizare.

Sunt prezente în această poezie energiile naturale ale întregului spectru luminos – ale verdelui, roşului (obsedanta metaforă a macilor) etc. Se insinuează o lume a vegetalului aspru (mărăcini, spini, pir etc.), al secetei (ca replică la Moartea căprioarei, cam uşor expediată, la fel de copilăreşte în cazul domnului Turiac, la final, ca şi alte teme prin naturala ploaie ce alungă motivul dramatic din poezia lui Labiş), dar şi a regnului animal bogat reprezentat, ca şi la autorul povestirilor vânătoreşti citate mai sus: tigrul, leul, lupul, şarpele („...pielea mea de şarpe sclipeşte-n mărăcini”), dar şi mânzul şi, nu în ultimul rând, mielul (biblic, de cele mai multe ori).

Poezie aparent aglomerată, uneori dificilă, lăsând impresia unor scăpări ale „hăţurilor” (foarte prezente şi ele în universul poetic investigat aici), datorate grabei de a produce volum după volum, an după an, ori unei uşurinţe în versificaţie şi incantări păguboase pentru calitatea poemelor: „Sunt doar copilul care-alerg prin versuri/ Căci nu sunt speriat de exponentul/ Ce le-nmulţeşte-n vaste universuri/ Unde doar muzele-mi hrănesc momentul”. Este evidentă şi deconcertanta sinceritate a poetului care trăieşte bucuria scrisului, dar uită procentajul enorm de muncă răbdătoare ce trebuie adăugat inspiraţiei pentru a face să sclipească „macii” metaforelor autentice. „După cum ştie să se limiteze se recunoaşte maestrul” spunea Goethe...

Suntem într-o lume cvasiorganică în această poezie, o lume în care şi cristalinele structuri spirituale se topesc spre a fi smulse ca hălci şi înfulecate în grabă pentru a-i stinge autorului copil-înger-lumină o foame pantagruelică sau mai recent hamsuniană; inutil însă, atâta timp cât o bulimie s-a instaurat dominatoare. Focul unui vulcan nedefinit arde sâmburii altor fructe, ale roadelor lumii poetice cu care autorul se pune în intim contact şi totul se vrea turnat în formele prozodice pentru care, se pare, dl. Turiac a optat definitiv. Acest travaliu grăbit, asociat cu scăpări şi chiar siluiri ale sintaxei, conduce la pierderi greu de ignorat în judecata critică a acestei poezii ce ar putea ieşi prin cizelări succesive („cojiri” acceptate şi de autor) la o „cale” mai plină de noroc.

Din păcate, autorul nu a reuşit încă să-şi depăşească propria, vechea emfază şi grandilocvenţa ce-i este, se pare, pe plac („Mă lasă, Doamne, azi să mă conjug/ În piramida mea de faraon...” – Umplerea Vidului, p. 13), fixaţii impuse în mentalul poetic românesc de o orânduire apusă ce i-a propulsat în primele rânduri pe cei de care s-a servit ideologic şi mai puţin din necesităţi estetice. Este, poate, momentul ca şi d-l Florea Turiac să-şi „cureţe” singur poezia de asemenea reziduuri pentru a lăsa să scânteieze în lumină aurul poeziei sale de care nu ne îndoim nicio clipă. Şi chiar dacă n-ar face-o, tot ne vom bucura să-l avem alături, chiar şi cu poeziile izbutite de până acum.

 

P.S. 1

În legătură cu aparent ilogicul titlu al volumului de faţă, Înger zburând pe maci, să notăm că ieşind din sfera lumii materiale, îngerii pot, într-adevăr zbura pe maci... Prin natura lor apropiată de cea a luminii, angelicele făpturi pot, de-a dreptul, să zboare nu peste, nici prin, ci chiar pe inima poeziei (când ea există).

 

(„Litere”, an VIII, nr. 9(90), septembrie 2007, p. 29-31)

 

 

Mircea Cotârţă

 

Poetul, exilat printre oameni

 

Florea Turiac este poetul privirii interioare, al revenirii parţiale spre starea de candoare proprie celui ferm convins că recursul la actul de creaţie înseamnă salvarea nu numai de acea parte impură a sinelui, dar şi ieşirea în spaţiul inefabil al angelicului. Pentru poet, poezia înseamnă în primul rând un monolog al confesiunii, al expunerii stărilor prin care trece, de la bucuria de a fi până la dezamăgire. Poezia este şi o modalitate declarativă pentru extrovertirea puterii de a rămâne inocent, în ciuda trecerii timpului: „Sunt doar copilul care-alerg prin versuri/ Căci nu sunt speriat de exponentul/ Ce le-nmulţeşte-n vaste universuri/ Unde doar muzele-mi hrănesc momentul” (Înger zburând pe maci). [...] Pentru poet, Cuvântul este sinonim cu Lumina ce dă viaţă creaţiei sale, o eternizează, o menţine perenă pe valurile timpului. De asemenea, există o zbuciumată dorinţă de perfecţiune, obsedantă: „Purificat de frazele cu dâmburi/ Aş rupe hălci de cioburi din cristalul/ Structurii lor ca pe un foc din sâmburi/ Să-mi plimbe truda în lumină, valul...// Trezind în lume tainice petreceri/ Alt echilibru mintea îmi scorneşte –/ Deşi sunt lan de grâu topit sub seceri/ În mine neastâmpărul domneşte…”.

[...] Poetul se simte, oarecum, un neînţeles, nu în sensul romantic al cuvântului, nefiind un căutător înverşunat de solitudine. Este mai degrabă tipul creatorului care simte că mai are ceva de spus. Astfel, poetul trăieşte drama celui care nu se află într-o stare de echilibru între lumea reală şi cea a visurilor, idealurilor sale, motiv pentru care se simte hăituit: „Din vânător de vise, azi eu sunt hăituitul/ Când raiul mă colindă în trudă mai acerb,/ Dar mă alintă versul văzând că-s chinuitul/ Ritmând la cord bătaia în pieptul meu de cerb.” (S-alung sălbăticia). Drama neadaptării este perpetuă, este întreţinută prin refugiul în vers, în poezie şi cu atât mai profundă este sfâşierea între acceptarea forţată a unei lumi procustiene şi intenţia de a o purifica prin trăire lirică. Şi totuşi există izbăvirea de chinul terestru prin comuniunea spirituală cu celestul: „În câmpuri, mărăcini, mereu cu fierul/ De plug îi ar să fac câmpia plată/ Şi oblojesc doar răni în verb cu cerul,/ Ce îmi plantează îngeri drept răsplată.” (Drept răsplată). Intrarea în starea de infern este admirabil redată în poemul Copil, nu înger. [...] Lumina este ultima etapă, pe care poetul o străbate parţial deoarece, după cum reiese din unele din poemele sale, încă este legat prin simţuri, de trăirile pământeşti. Lumina este idealul perfecţiunii, la poet, este singurul motiv de plecare în faţa Divinităţii. Dar, revenind la Copil, nu înger, acest poem poate fi privit ca un fel de analepsă. Această întoarcere în trecut care într-un fel te duce cu gândul la celebra poezie a lui Labiş, este esenţială pentru întreaga structură a volumului deoarece explică permanentizarea dorinţei de păstrare intactă a candorii copilului, în sufletul adultului.  De altfel, existenţa devine, odată cu trecerea timpului, un calvar suportabil tocmai datorită acestei sublime încăpăţânări de asigurare, menţinere a coexistenţei sufletului de copil cu cel de adult, într-o singură fiinţă ce-şi asumă trăirea poetică a lumii. Elementele de evocare lirică a universului familiei, rememorarea etapelor cunoaşterii lumii, a înţelegerii acesteia, a descifrării se îmbină cu cele de pastel, dozate atât cât trebuie pentru a obţine fundalul unui univers în care, treptat, copilul descoperă pericolul pierderii inocenţei ca un echivalent al alungării din Rai. Şi totuşi, în finalul acestui splendid poem al rememorării avem tema sacrificiului făcut de omul creator, o temă frecvent întâlnită în literatură, de la Meşterul Manole până în zilele noastre. Sacrificiul implică diferite forme: unii sacrifică fiinţa iubită, alţii, cei mai damnaţi, în consecinţă, cei mai tragici, sufletul. Florea Turiac sacrifică inefabilul copilăriei, de aici rezultând drama sa: „Punându-mi întrebări plin de uimire/ Ca alte generaţii procedam –/ Şi-adolescenţei numai spre-mplinire/ Supus, copilăria mi-o cedam…/ Acum zâmbesc fără amărăciune/ Când anii s-au mai scurs şi-n contratimp/ Dar m-au nimbat cu multă-nţelepciune/ Şi-o vând (ca ambulant) din timp în timp”. În tot acest infern existenţial, cu greu suportat de poet, chiar dacă adoptă atitudinea de resemnare proprie celui ajuns la un anumit stadiu de înţelepciune, există conştientizarea consolatoare a sentimentului de predestinare: „Desculţ, trăgând piciorul prin ţărână/ Încă de mic ştiam că port un scut/ De calm fior ce-n urmă-o să rămână/ Un ţipăt pur iscat când m-am născut/ Fiind versul prim copilăriei mele/  În lumea mea el rămânând un semn –/  Înger zburând pe maci în nopţi cu stele/ Purtând lumini de biruinţă, demn” (Copil nu înger). 

Cu fiecare volum publicat, Florea Turiac este o redescoperire a sensibilului creator. Chiar dacă uneori alunecă în rime ce amintesc modernismul poeţilor din generaţia lui Marinetti, mă refer la folosirea unor substantive care l-ar fi oripilat pe delicatul Racine, dar acceptate – chiar le-a luat apărarea, conferindu-le statutul de valoare estetică – de George Călinescu, spiritul cel mai subtil în spaţiul criticii şi istoriei literaturii. 

[...] Nu este nicio exagerare dacă afirmăm că Florea Turiac, liricizând despre menirea sa de creator, despre a sa ars poetica, realizează cea mai frumoasă metaforă a altruismului artistic: „Ei îmi dezleagă taina când dulce-mi e norocul/ Atâta timp cât îngeri dau versului ocol –/ Voi alerga-n dorinţe bezmetic să sting focul/ Când e-ncurcat destinul să-l descâlcesc domol.// Colindătorul vremii îmi înfloreşte trupul/ Când umplu cu iubire pe toţi ce m-au cojit –/ Deşi sunt vânătorul doresc să scape lupul,/ Să sune-mpuşcătura ca un butoi dogit.” (Limbă împodobită). Sunt versuri ce-l definesc perfect pe poetul Florea Turiac, atât omul cât şi creatorul care îşi asumă sinuozităţile existenţei personale, considerând arta singurul scop necesar pentru transcenderea părţii de divinitate din sufletul uman.

 

(„Climate literare”, an II, nr. 5, februarie 2008, p. 15)

 

 

Diana Popescu

 

Florea Turiac echilibrează haosul

 

Reputatul scriitor şi istoric al culturii şi civilizaţiei, domnul George Coandă girează o „carte de referinţă pentru întreaga creaţie a poetului Florea Turiac, dar şi pe poetul însuşi”. Vorbim despre „Echilibrul haosului”, un volum de versuri apărut în Colecţia Lirica, Editura Bibliotheca, „un titlu excelent ales, care îl plasează pe cititor într-un orizont filosofic sui-generis”. Precum stă scris în Argumentum, „Echilibrul haosului este o carte de contrarietate, însă, la o carte de contrarietăţi, la o atentă lectură, ni se desluşeşte a fi, în sens semiotic, o stare de entropie ordonatoare a lumii. Florea Turiac axiologizează liric, persuasiv, stări ale Fiinţei, ale social-politicului, ale erosului în perspective cosmice, face proba unui poet adevărat, ajuns la o maturitate a gândirii şi a expresiei cu totul remarcabile”. Poetul se bucură de aprecierile unor nume prestigioase precum Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, George Coandă şi alţii. „Florea Turiac este un romantic, nu întârziat şi bine deghizat într-un poet care-şi trăieşte clipa şi veacul, cu toate ale lor, prin toate filtrele fiinţei şi gândurilor lui; are nostalgia copilăriei şi a tinereţii rămase în urmă, suferă din iubire”. „Echilibrul haosului” este o carte vaporoasă, în care se pietrifică organismele romantismului, pulsul regulat al atomilor de nostalgie, ai celor de iubire, de înţelepciune, de ispită, de iluminare. Sentimentele poetului procedează mai cuminte decât un copil care caută ceva real înapoia reflexiei din oglindă. Travaliul său este în mare parte o continuă înlocuire a nemijlocitului trăit prin imagini poetice cizelate, dându-i formulei mlădierea cuvenită: „Port crucea greu, dar tot ea îmi dă lumină-n noapte/ Şi mă păzeşte zilnic ca pe un nou-născut/ Sărac de frumuseţe, dar mai bogat în fapte/ Sunt un izlaz cu iarbă care mă las păscut”. Lumea trăită se preface în materialul sensibil al datoriei poetice, afirmaţie caracteristică pentru înţelegerea lui Fistche. Evident, accentul cade asupra atitudinii creatoare, romanticul poet în diversele sale manifestări îşi găseşte o strălucită expresie, haosul se echilibrează, devine o simfonie cu variaţiuni pe un singur motiv: fîntîna izvorîtoare de prospeţimi şi răcori: „Lumina, Doamne, iată cum mă topeşte-n cer/ De nu mai ştiu pe unde mă plimbă ursitoarea –/ Hrănindu-mă un înger ca pe un pui stingher/ Spre vers prin pleoapa vieţii pornesc azi vânătoarea.” Poetul iubeşte manifestarea măsurată de la sublimul dinamic al unei furtuni, la valuri calme de rimă şi muzicalitate, la timpul cu toate ale lui prins în armonii pline, de orgă: „Nori de vapori, materie fierbinte/ Dansează-n ritm prin cosmos în buchete –/ La miliarde de ani lumină-s ţinte/ Doar astronomilor – un roi de pete!/ Tot Universu-i muzică divină/ în simetria lui copleşitoare –/ Un infinit de stele, sori, lumină/ Supus continuu axei rotitoare...”. Poeziile par creaţiuni ale inteligenţei ajunse în contact cu datele imediate ale simţurilor, în gradul lor de îndreptăţire. Adaug, fără de pretenţia de a istovi „înfăţişarea” poetului, că poeziile sale îşi caută întruchiparea cu predilecţie în teme cu perspective universale, care îi îngăduie fără de rezistenţe prea serioase libera desfăşurare a înclinărilor romantice în înţeles superior. În poezie Florea Turiac se simte oarecum trăind încă din cele şapte zile ale Creaţiunii, exaltarea unor sentimente a priori, frizând o autoapreciere care nu izvorăşte din orgoliu cât din sensul unei gândiri filosofice ca atare, aceea de a hrăni haosul cu toată seriozitatea unui echilibru poetic, în nădejdea unei întoarceri a stărilor paradisiace: „Dar iată simt cum timpul ne duce înapoi/ Să ne trezim doi îngeri lângă nemărginire –/ Înveşmântaţi de ceruri în dulcea pătimire/ Ispită sau credinţă vom fulgera din noi”. încercarea de echilibrare a haosului din condei, nu-i istoveşte socotitorului-poet posibilităţile poetice, nici dragostea de mişcare, de creaţiune şi de elementar. El va fi mereu devoratorul nescriselor cuvinte până aproape de orgoliu. Însă secretul punerii în echilibru a cosmosului îl va găsi cititorul în micul studiu pentru ghicit de la pagina 89.

 

(„Viitorul Argeşului”, nr. 338, vineri 14 martie 2008, p. 14)

 

 

 

Corin Bianu

 

Adumbrit de metaforă

 

Un poet adumbrit de metaforă este Florea Turiac. Pentru el, poezia înseamnă, întru totul, o compoziţie lexicală cu metafore. Poate fi ceva deplasat în această atitudine a poetului, atâta vreme cât poezia operează şi cu metafore? (Am scris, şi cu metafore!)...

Cel mai recent volum (nu-mi place să spun despre operele contemporanilor, ultimul volum, ultima carte – pentru motivul întemeiat, că nu vreau să fie ultima scriere a oricăruia dintre ei), „Înger zburând pe maci” aduce un plus cantitativ, dar şi o subliniere calitativă a trăsăturilor de forţă care îl impun pe Florea Turiac ca individualitate lirică...

„Lumina, Doamne, iată cum mă topeşte-n flori/ Şi-n seva lor mă plimbă, arându-mi căutarea/ Să văd cum ciuguleşte o pasăre din nori/ Ademenindu-mi pasul să îmi găsesc cărarea, (...) Lumina, Doamne, iată cum mă topeşte-n cer/ De nu mai ştiu pe unde mă plimbă ursitoarea –/ hrănindu-mă un înger ca pe un pui stingher,/ spre vers prin pleoapa vieţii pornesc iar vânătoarea”. Este piesa care deschide volumul, dar este reprezentativă, pentru toată creaţia de maturi­tate a lui Florea Turiac, cuprinzând (în opinia mea) şi îngerul şi demonul scriiturii sale lirice.

Întâlnim asociate în chip plăcut estetic şi deci emoţional, flori, îngeri, lumină, păsări, iar toată creaţia poetică este una a delicateţei, a sensibilităţii, a ten­dinţei către puritate şi, complementar, a suferinţei, când candoarea este agresată. Revenind la poezia citată, pe lângă metaforele ce sar singure în ochi, conform rostului lor în practica autorului, mă voi opri la cea din ultimul vers, care este şi cea mai profundă, subtilă, dând măsura performanţelor poetice auctoriale – spre vers, prin pleoapa vieţii..., pleoapa sug­erează aici văzul, vederea, semnifică ochiul, aşadar cu ochiul (încercat) al vieţii ca organ de scrutare şi percepţie a realităţii (răsfrângere artistică) se ante-dotează făptuitorul! Când am precizat ceva mai înainte că mă voi opri, trebuia să spun şi că, înainte de a arunca harponul, adică, eu, comentatorul, arunc harponul! În ce constă acţiunea premeditată mai sus de poet? într-o vânătoare! Punând în echilibru flori, îngeri, lumina, pui stingher, nu-i aduni laolaltă printr-o acţiune brutală, agresivă, până la letal, îi aduni cu mijloacele horticultorului, colecţionarului etc., nu ale vânătorului! Îngerul, ca mesager divin al blândeţii şi purităţii, cu vânătorul ca individ necruţător, se exclud reciproc. Cel puţin aşa cred eu... Ar mai fi de sem­nalat şi neîmpliniri stilistice (rare), efective nu doar formal.

Altminteri, poetul, poetul percepe lumea cu ochii şi sufletul curat şi se revoltă din cauza imperfecţiunilor receptate la tot pasul de sensibilitatea sa exacerbată, este un contestatar pătimaş pe relaţia pur/ impur, vi­novat/ candid, alb/ negru, tânăr/ bătrân etc.

La Florea Turiac, metafora înseamnă un participiu, nu un substantiv în sensul în care viforul produce viforâta, este adică rezultatul unei acţiuni impetuoase, nu al unei contemplaţiuni, al unei atitudini latente,

Dar cu lumina operează şi poezia blagiană! Şi? S-au terminat undele luminiscente divine la Lucian Blaga? Nu! Ar putea fi acest Turiac un epigon blagian? Sigur nu este, chiar dacă şi el calcă pe urme de maestru! La marele şi inegalabilul Blaga, întreaga poezie este o singură metaforă, la poetul analizat aici, poezia este un torent ori o salbă de metafore. Dacă poeziei sale ar trebui să-i găsim descendenţe, aş zice că se distinge ici-colo taifunul Păunescu, se face simţit pe alocuri aplombul candorii lui Mircea Dinescu, este prezent şi Dimitrie Bolintineanu, dar, chiar dacă se mai pot adăuga nume, în contemporaneitatea noastră aglomerată de poeţi, creaţia lirică a lui Florea Turiac are individualitatea ei, remarcabilă în sine...

 

(„Climate literare”, an 2, nr. 10-11, iulie-august 2008, p. 15)

 

 

 

George Toma Veseliu

 

Clasic sau modern?

 

Între destin şi voinţa cu care-şi înfruntă zeii protectori, poetul Florea Turiac se redescoperă pe sine între două tărâmuri, aparent contradicto­rii: artistul matur al expresiei şlefuite, policromă şi muzicală, încătuşată de canoanele rigorii clasice, livreşti şi creatorul, de multe ori, ermetic, de expresie intrinsecă, modernă. Poezia ca semn, poezia ca vibraţie este la Florea Turiac, în ultimă instanţă, discursul său primordial, ontologic: „Desculţ, trăgând piciorul prin ţărână/ Încă de mic ştiam că port un scut/ De calm fior ce-n urmă-o să rămână/ Un ţipăt pur iscat când m-am născut/ Fiind versul prim copilăriei mele/ În lumea mea el rămânând un semn –/ Înger zburând pe maci în nopţi cu stele/ Purtând lumini de biruinţă, demn.” (Copil, nu înger – vol. Înger zburând pe maci, Florea Turiac, Grupul Editorial Bibliotheca & Marcona, Târgovişte., 2007). Poetul este preocupat permanent să-şi definească o estetică operantă încă din volumul Lumini pe roua lumii, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005, carte care adună – într-o cronologie discontinuă – plachete mai vechi sau mai noi, poezii inedite, însumând o producţie literară ce s-a consumat între anii 1962-2005. Continuând şi deliberând sentenţios, în volumul Echilibrul haosului, Edit. Bibliotheca, Târgovişte, 2006, în poezia care dă titlul opului se relevă caracterul programatic al unei poezii, un soi de creuzet liric flamboaiant, unde tonul şi ritmul baladesc, o constantă stilistică a poeziei sale, creează o puternică vibraţie lirică. O triadă de motive: sângele-cuvântul-mierea transcede realitatea într-un proces de fluidizare fierbinte a existenţei, minată de contradicţii la nivelul biologic al substanţei umane. Sintagma poetică „echilibrul iubirii” componentă a haosului pare soluţia salvatoare: „Din Edenul de miere o parte s-o preling/ Prin cumpăna iubirii s-o ţin în echilibru.” (Echilibrul iubirii). Grav şi declamatoriu, susţinut de un energetism pe linia Coşbuc-Beniuc, Florea Turiac, aici, ca un al­chimist savant, dă discursului său poetic culoarea poemelelor argheziene, poezia suavă a psalmilor acestuia. Dar contingenţele nu se opresc aici, oximoromul drag lui Blaga e o unealtă specială a retoricii lui F. Turiac: „Lumină din cometă eu vă pătrund în vatră/ Cât viperi de nelinişti îmi bântuiesc prin vene/ Vărsând veninul dulce în carnea mea de piatră/ Şi-mi scutur haina fricii, să mă despoi de lene”. Această estetică programatică este, practic, o poetică a contradicţiilor asumate care alcătuiesc substanţa poeziei lui Florea Turiac, poezie ajunsă la maturitate, dubitativă şi obsesivă prin întoarcere la structurile de aur ale clasicismului iradiant. În căutarea sinelui, poetica lui Fl. Turiac este un teatru dramatic, o arenă de luptă între păcat şi credinţă: tentaţiile vieţii fruste, ale acelei trăiri stenice a la François Villon: „Mai stau retras o vreme s-alung sălbăticia,/ Să cânte iar în mine bodegile de dor” (S-alung sălbăticia – vol. Înger zburând pe maci), conflict încheiat în sensul moralei creştine pe care poetul o are ca temă predilectă în ultimele două volume de versuri: „Căci iată cum din milă ei iarăşi mă răsfăţă/ Şi-mi înfloresc în suflet să fiu ca ei plăpând,/ Şi tot ei mă şi mustră când totuşi mă învaţă/ Să hălpăi din lumină ca un copil flămând”.

Copilul/ copilăria motiv şi temă de meditaţie, este una din dimensiunile majore ale liricii lui Florea Turiac. Copilul etern, fără încărcătura dra­matică a destinului, alimentează o idee ordonatoare care structurează exis­tenţa poetului, fiind parte a substanţei lirice. Într-un exerciţiu de sagacitate îndelungată, eul se regăseşte în „copilul care aleargă” prin versuri, prin acele spaţii de „nimic” dintre literele cuvântului, identificat în „îngerul zburând pe maci puşi pe răsfăţuri”, dar regăsibil în poemul „Purificat de frazele cu dâmburi”, contopit pannesc în „lanul de grâu topit sub seceri”, acel ins neliniştit în care „domneşte neastâmpărul”. Discursul poetic e conotativ, prin natura sa, face trimiteri la o retorică în care „sintaxa” îi „hrăneşte harul”.

Cele şase poezii scrise în vers liber: „Alături de Cuvinte”, „Nescrisele sale Cuvinte”, „Zeiţe,-Cuvinte-n zvelte aldine”, „Până aproape de Orgoliu”, „Mereu Devoratorul”, „Înscăunarea pe Cuvinte” reamintesc formal gestul lui Tudor Arghezi din vol. Crengi, unde a cincea sau a şase oară, poetul renunţă a mai pune versului potcoavele de argint ale rimei. Dezbrăcat de această podoabă, versul curge după un alt ritm, numai în aparenţă nemuzical (Eugen Simion).

 Evident că „refularea” unei maniere exprimă, de fapt, starea conflictuală a poeticii lui Florea Turiac. Poetul e conştient de limitele mijloacelor de expresie de factură tradiţională şi se lasă cuprins în mrejele postmodernismului.

Sătul până la saţietate declamă: „Sătul până şi eu (începătorul de multe)/ De gălăgia Poemelor mele/ Le-am zvârlit ca pe un şirag de mărgele/ Până mai dincolo de mine” (Zeiţe,-Cuvinte-n zvelte aldine). Pe de altă parte, la un ceas al adevărului, poetul îşi mărturiseşte, cu trimiteri metaforice, modelele: Labiş, Nichita Stănescu, dezvăluindu-şi obsesiile demiurgice ale „Poemelor nescri­se” ale „Adevărului”, ale „Luminii”, întorcându-se constant la nucleul logosului, „Cuvântul” prin care descoperă sensul existenţei, niciodată în afara creaţiei-destin tragic labişian: „O, cât de mult îmi doream/ Ca roţile(zestrea) tramvaiului/ Să nu-mi depăşească niciodată/ Fuga căutărilor spre orizonturi când alergam Cuvintele/ Spre a le aşeza în mirifica lor logică” (Până aproape de orgoliu). Există oare logică în gândirea poetică? Sau ea este supusă iremediabil unei logici a perceperii culturale? Soluţia indusă de poet în sintagma „natura în echilibru” pare să îndrepte demersul uman de autocunoaştere, în păcatul trăirilor intense spre iubire, fenomen fără logică estetică, dar recunoscut ca principiu al vieţii creştineşti. La Turiac iubirea este un fenomen complicat de biologicul sfărâmător de convenţii: „Când ning-amurgul teii dau buzna-n parcuri fete/ Valsându-şi ritmic mersul ca viperele-n marş/ Căci înfloriţi în sânge (cu raiuri să se-mbete)/ Adolescenţi ca tigri sar înspre ele, arşi...” Marile probleme ale iubirii, altcum tratate anterior cu obstinaţie, mereu racordate la experienţe mitice, la mişcările zeilor, la fap­tele lor sunt „coborâte” într-un univers mecanic-uman al „maşinăriei”. În acest context, iubire producătoare de hibrizi (binele şi răul) instituind energiile naturii vergiliene va fi capabilă „să ne măsoare pulsul”. Aflat dramatic între ispită şi credinţă, poetul, care în primele plachete de ver­suri aborda teme de lirică socială, cetăţenească cu vagi ecouri din Adrian Păunescu, dar şi teme erotice, filozofice, biblice căutându-şi idealul-iu­birea în echilibru, pare contrariat: „Sunt înger, Doamne, însă cu sângele în­cins/ Curgând mai plin prin carne să netezească drumuri/ Căci viperele vinei mai blânde m-au cuprins” (Iubire în echilibru).

În planul scriituri, vocaţia cuvintelor de a zămisli realităţi mai adevă­rate decât realitatea învederează capacitatea lor de a determina o logică a expresiei. Lăsate „libere” cuvintele, într-o determinare dadaistă pot dezvălui stări greu de exprimat altfel în corsetul prozodiei clasice. Dar cum, paradoxal, poezia modernă este ea însăşi structură, care impune volens nolens norme, produce victime, epigoni care cad în capcanele literaturizării. În acest sens, poetul Florea Turiac poate fi socotit un „revoltat” care-şi acceptă lanţurile constrângerilor în mod deliberat: „Căci iată, din nelinişti îi simt cum apăsarea/ Sparge-Înţelepţi de miere ca valţurile-maci/ Şi mă topesc în versuri învolburat ca marea,/ Vânând triste­ţea care-i dansează pe săraci” (Când îndrăzneala limbii). Temele, motivele care-l călăuzesc pe poet întru autodefinire sunt aceleaşi în toate volumele de versuri publicate sau în curs de apariţie: lumina, copilul/ copilăria, îngerul/ galaxiile de îngeri, iubirea, haosul, echilibrul, păcatul, credinţa, mărul, vipera. Totuşi viziunea originală dă liricii lui Turiac o tensiune dramatică susţinută de sângele ca element material al universului interior, lichid. Copilăria, ca stare eternă de poezie-puritate primară devine o religie, un poem în sărbătoare sublimat de lumină şi de „cohortele de luceferi”: „Deschisă-i încă floarea luminii ce ne-adună/ Să bem din roua lumii sub răsăritul grav –/ Invoc doar împlinirea când sângele-mi detună/ Cohorte de luceferi şi muşc din ei hulpav.” (Lumini pe roua lumii).

[...] Florea Turiac e o alchimie muzicală, rapsodică unde motivele coabitează fericit în simboluri care-l transferă din tradiţional în modern (are o vibraţie şi un ritm care amintesc de Ion Barbu din tinereţe, de Nicolae Labiş şi de fascinaţia logosului lui Nichita Stănescu, dar tematic el se înrudeşte totuşi, fară a-i fi tributar, cu autorul psalmilor, Tudor Arghezi, psalmodiind însă formal. Descoperindu-şi un destin al căutărilor neliniştite, el se regăseşte pe sine în universuri proprii, învăţând pe rupte, creând ca efect un discurs, nealterat de influenţe.

 

(„Litere”, an. IX, nr. 8-9(101-102), august-septembrie 2008, p. 29-31)

 

 

 

George Toma Veseliu

 

Neuronii somnambuli – între „genomul sentimentelor” şi  „luciditatea subconştientului” sau faţa nevăzută a poetului

 

Întrebarea retorică „Clasic sau modern?” pe care ne-o puneam în Litere, revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, Anul IX, nr. 8-9(101-102) – aug.-sept. 2008, rubrica „Lecturi”, p. 29-31 era urmată ca primă propoziţie critică asupra întregii opere a poetului Florea Turiac (volume apărute din 1993 până în 2008), operă asupra căreia s-au aplecat condeie felurite care însă vor ajunge în proximitatea acestei interogaţii. Plecând de la filiaţii, criticul şi istoricul literar Henri Zalis operează sintetic asupra opiniilor care au totuşi un numitor comun: clasicitate/modernitate. Florea Turiac are, potrivit opiniei autorului Istoriei condensate a limbii române, Edit. Bibliotheca, Tgv., 2007 o „rotundă expresie formală”, „vădite afinităţi” cu acei contemplativi neosimbolişti de aparenţă abstractizantă. Dintru începuturi, primul lector al lui Florea Turiac, poetul Gheorghe Tomozei îi contura un portret sintetic: programatic, tandru şi romantic, meditativ, poet al seninului şi speranţei. Dacă intelectualul subţire, poetul Cezar Ivănescu punea accentul pe „fericitul echilibru formal şi armonie interioară”, Mircea Cotârţă lua în discuţie „sensibilitatea eminesciană convertită în nostalgia edenului iremediabil pierdut al inocenţei” găsindu-i similitudini rimbauldiene. [...]

Cu adevărat, putem zice, că Neuronii somnambuli este o carte şocantă prin valoarea ei, prin prozodia modernă a poemelor care forează adânc o conştiinţă situată în căutarea sublimului dar pe urmele destinului, într-o densă expresie metaforică „încătuşat”, de data aceasta de forţa irezistibilă ascunsă în „genomul sentimentelor” aflat într-un raport de dublă determinare cu jocul „neuronilor somnambuli”. Cititorul ia contact cu o lume virtuală, un univers interior, un peisaj intim propriu numai poetului aflat la limitele saţietăţii percepţiei. Expresia, muzicalitatea conţinută, ritmul interior, o dicţie impecabilă a ideilor, creează splendoarea imagistică a abstracţiilor devenite vii într-o succesiune alegorică impresionantă. [...] Florea Turiac insera, nu întâmplător, în volumul Echilibrul haosului şase poezii scrise în vers liber: Alături de cuvinte; Nescrisele Cuvinte; Zeiţe, – Cuvinte-n zveltele aldine; Până aproape de Orgoliu; Mereu devoratorul; Înscăunarea pe Cuvinte ca şi în alte volume care pregătesc cadrul, viitoarea expresie a discursului liric din Neuronii somnambuli. Evident că „refularea” unei maniere exprimă, de fapt, starea conflictuală a poeticii lui Florea Turiac, care este conştient de limitele mijloacelor de expresie de factură tradiţională, se lasă cuprins în mrejele postmodernismului, nu unul al dezagregării prozodice, a alunecării, fie în aşa-zisul „autentic” sau în prozaismul din care, paradoxal, la unii poeţi, pe ici pe colo, se mai iveşte câte o perlă, sau o sclipire părelnică. Acolo, în cele şase poeme, poetul declara: Sunt „Sătul până şi eu/ (începătorul de multe)/ De gălăgia Poemelor mele/ Le-am zvârlit la pe un şirag de mărgele/ Până mai dincolo de mine” (Zeiţe, – Cuvinte-n zveltele aldine). Aruncându-şi lanţurile canonului clasic, unde excelează, Florea Turiac nu este mai prejos în noul discurs, o cămaşă nouă prozodică, poate ceva mai sus şi mai profund, fiindcă păstrează încărcătura sa de aur, neputând ieşi din sine atât de slobod. El meditează cu o gravitate blândă la sensurile adânci ale creaţiei, la capcanele aventurii cunoaşterii de sine, cartea fiind un album de autoportrete, înţesat în peste o sută de pagini, având de-a face cu un eu proiectat în autocontemplaţie, unul supus alături de cuvinte la o introspecţie extrem de severă până la autoflagelare: „Urmărind totuşi calendarul binefacerilor/ vom afla că impertinenţa s-a sinucis/ după o cumplită autoflagelare”  (Plimbarea hărniciei). Sufletul pus permanent într-o dublă determinare cu luciditatea, aflat sub teascul de stoarcere a cuvintelor de esenţe, foamea tigrului din „cuşca/ împodobită cu zăbrele de singurătate”, supunerea discursului la firesc, simbolistica zborului lebedelor cugetării, păsări ale disperării cuibărite în căuşul speranţei, dau adâncime şi volum, lumină şi culoare peisajului sufletesc. În Înfometat ca un tigru poetul neuronilor „care ard necontenit/ ca o flacără olimpică” ţinteşte un ideal: „Pândesc Paradisul să fie liber, pentru ospăţul cel dulce”. La urma urmei cine este acest bard? Autobiograficul ca temă predilectă, încărcată de patetism, obsesie a adolescentului, a liricii postbelice pâlpâie şi în poemele lui Florea Turiac, o flacără albastră discretă. În În ’43, ultimul liniile generale ale unui curriculum vitae mult bătătorit în literatura română părăseşte tonul „angajant” lăsând locul autoironiei, sarcasmului care salvează căderea în platitudine. Notaţiile „istorice” au un tâlc, o încărcătură a retezării aripilor poeziei ca formă supremă de existenţă: „Eu/ întotdeauna am fost un întârziat/ venind pe această lume/ în bătătura părinţilor mei pavată cu iluzii/ în ’43 iunie cinci/ fiind cel de-al nouălea copil/ şi ultimul/ cu un ţipăt prelung mirosind a pierzanie/ căci un război nedrept/ se desfăşura sălbatic/ îmbolnăvind până şi emoţiile care rămăseseră nesecerate/ încă de bombele ucigaşe/ ale îmbcsiţilor de plictiseală”. Timp de schimbare socială crucială când ursitoarele îi hotărâseră soarta „în anticamera primirii în audienţă”, şi, spune tranşant poetul,  „căci mirosiseră râul sângelui fierbinte al versului/ cum se scurge prin neuronii mei/ pentru vânătorii de vorbe comestibile”.

Cum unii mai cred şi astăzi că gândirea este produsul creierului şi nu invers, cum raţiunea domină sufletul şi nu invers, Florea Turiac, poet cu un substrat religios ne propune o vizită în sufletul propriu unde „poţi găsi cea mai mare dezordine”, fiindcă „Limba îi stă umflată de boala cuvintelor/ rostite pe nerăsuflate (atenţie, există la poet o mecanică, un automatism al zicerii!) şi cu încordare subtilă/ ca şi cum ar trage un semnal de alarmă/ pentru oprirea timpului în loc/ lângă maşina de fabricat conflicte între cuvinte/ ferindu-se să-şi accidenteze tentaţia scrisului”. (Dezordinea poetului sau Deghizare modernă). Florea Turiac este un poet expresionist, nu în sensul accepţiunii literare a termenului ci în sensul unei viziuni plastice a expresiei: roşul-violent al macilor, al sângelui, auriul mierii, verdele crud al frunzelor. Deopotrivă este un postsimbolist. El are corespondenţe baudelairene: cuvintele sunt încărcate de acuităţi auditive, vizuale, olfactive. [...] El este sigur pe sine căci „Gânduri rotunjite/ sparg gheaţa dintre vis şi realitate/ sacrificând totul pentru ochii orbilor/ tămăduindu-le grijile din bastonul lor alb” (Copilul neantului). Interiorul fragil al poetului, o îndelungă şi obsesivă cunoaştere a neliniştilor sale, intrarea deloc confortabilă în intimitatea sufletului e similară deplasării într-un purgatoriu dantesc unde „Şerpi de cuvinte ne încolăcesc/ cu limbile terorii fluierând continuu neliniştile/ când ne injectăm cu veninul scrisului comestibil/ râvnit de toţi poeţii” (Teoria contrariilor). Metamorfoze oximoronice, poezia energiilor interioare, declanşate, se adaugă căutărilor poetului de constituire a unei mitologii „autohtone”, o „poveste” relevantă pentru rădăcinile simţirii tensionate care-şi revendică origini dacice, locul de unde ţâşnesc idei de sacralizare a actului poetic, el însuşi fiind o creaţie divină, „Zamolxis/ încetineşte cursul limuzinelor de apă/ şi adună bucuriile sacre/ pe coarnele zimbrului dacic/ semn/ al recunoaşterii artificiale/ pentru cei ce încă mai cred în el” (Recunoaştere artificială). Pulsaţiile de revoltă permanentă constituie, pe tot parcursul operei sale, unul din pilonii de forţă, discursul său liric se încarcă cu vibraţia unei unde amare, anatemice: „Iarăşi îmi sunt puse scrierile sub sechestru/ căci clămpănesc prea mult şi cu prea multă libertate/ despre fiorii grijilor îndrăgostiţilor// Oricum alţii nepercepându-le obiectiv”, încât „Răstoarnă tomberoane de gunoi/ peste tezele lustruite cu liniştea mea” (Scrieri sub sechestru).

Copilul, timpul cu obraz de copil din care poetul muşcă paternal, ingenuitatea găsesc în epitetul joaca (motiv cu un rol special în lirica sa purtătoare a acurateţii simţirii). Poetul trage tuşe de contrast: lumină/întuneric, culoare/ griul posomorât al realităţii, căldură/ger, afirmându-se un senzitiv nărăvit de plăcerile percepţiei vii, palpitante, poezia nefiind, în structura sa ideatică un câmp etic, o casă blindată cu bunătate şi milă. Zborul, starea de poezie a unui abis palpabil, alcătuit din frumuseţi virtuale, iluziile, visările retezate, singurătatea, „Banca mea de credit cu valori lirice/ şi-a micşorat exponenţial dobânzile/ pentru a avea acces la marele consum/ consumul de masă/ până la copiii străzii” [...] „speranţele risipite pentru cele grăbite să migreze/ până altundeva” (Bancă de credit), mută analiza textuală, retorica, în teatrul social. Se poate spune fără a şterge liniile platformei de proces constituit al conştiinţei cu accente sociologice, că totuşi, subteran, în lirica lui Florea Turiac curge un râu social cu o rezonanţă muzicală a valurilor izbite în stâncile neclintite ale civicului. Interesantă la el e dozarea, buna măsură, încât să nu i se poată reproşa o atitudine partizană, situându-se mereu într-un plan al generalului-uman. Iar argumentul care susţine latura participativă a poetului la treburile Cetăţii, fiind susţinut de ideea că „Dar banca mea de cuvinte e muntele de neclintit/ înflorind pe el toate bucuriile lumii” se situează în certitudini. Nu întâmplător, luptătorul este opus curentului: „Ca şi păstrăvul/ eu/ înot contra tuturor lucrurilor în timp/ spre a fi adorat de îngerii/ cu aripi ca hermina” (Suflând întunericul nopţii). Oare nonconformismul, orice nivel al existenţei, e musai semnul modernităţii? Romanticii nu erau ei înşişi revoltaţi pe canon? Nu aduceau ei zorile altor expresii umane, ale unei atitudini estetice pseudonovatoare? Retorica lor astăzi mai are încă aceeaşi vigoare? [...] Erosul are însă alte conotaţii la Florea Turiac, fiind o poezie purtătoare de simboluri, altele decât cele romantice, inundate de o tandreţe ciudată, eliberată de capcanele lui Eros: „eram arestatul de pe insula cărnii [...] şarpe încolăcit sălbatic asupra prăzii dulce/ sorbind-o pe nerăsuflate dintr-o înghiţitură dibace// Dar eu/ cel cu sângele încins/ aromat cu licoarea din veninul ispitei/ scurs în trupul meu ca o rouă pe frunzele verzi şi ţepoase/ ale neuronilor/ mereu în căutare de sublim/ răsuflam uşurat răcorit la umbra sacrificiului suprem.” (Arestat de iubire). În poemul Germinare agresiunea unora la statutul germinativ al Cuvântului îl mută pe poet în sfera predictibilului devenind vaticinar, sentenţios: „Un duh/ pluteşte fredonând pe corzile împlinirii germinarea neuronilor/ ca o sângerare feciorelnică/ prevestind marele salt al literaturii reale”. Unora, nedumeriţi de atitudinea voit-modernistă a retoricii sale, capabilă să se descătuşeze de limite formale, pot privi poemele lui Florea Turiac drept nişte explozii, o negare virulentă a prezentului şi a retoricii acestuia, dar poetul este înnoit prin atitudinea sa uşor avangardistă, emanaţia unui program destul de incert, dar vizibil în ansamblul scriiturii. Întreaga sa poezie e un mod de a trăi în intimitatea acelor cromozomi ai „genomului sentimentelor” moderat de acea taină a singurătăţii şi a tăcerii: „Am uitat să cobor în staţia tăcerii/ din trenul alergătorilor pe şinele cuvintelor” (Staţia tăcerii). Este, în sfârşit în noua sa hlamidă poetică Florea Turiac într-o altă ipostază? Desigur că da: „Acum sunt un alt om şi de aceea mă revolt pe mine”. Astfel în Joc terminat revolta şi umilinţa, ca şi în Galaxia armoniei, poetul căutător de senin, conchide desferecat de pasiuni fericit: „Ştiu că jocul de a face comerţ/ cu revoltă şi umilinţă s-a terminat/ şi pot respira liber” (Joc terminat). Confesiv până la limitele admise în poemele din Neuronii somnambuli e un Gulliver în ţara piticilor care-şi ridica privirea umilită din pământ, scuturându-şi umerii gârboviţi de idiosincrazia fraternă a confraţilor, el, marele anonim care nu are loc în „Parcare” cu maşina proprie a creaţiei, obligat să-şi continue drumul spre Sublim ca un alergător de cursă lungă singular spre acea nedefinită, dar superbă altitudine. [...] Vocii poetice. Negreşit lucru: Florea Turiac este o voce distinctă în peisajul liricii româneşti, nu numai târgoviştene. El conştientizează această dimensiune a creaţiei, lira fiindu-i încredinţată de Divinitate spre a atinge o aleasă vibraţie, astfel, în Dar divin poetul se confesează fără reticenţe: „Dumnezeu mi-a dăruit cu entuziasm/ o inimă mare cât clopotul/ de la Biserica Neagră din Braşov/ încât atunci când se scutură de lumină/ să-mi audă glasul toţi cei care mă caută/ şi mă găsesc cal păscând diamante de iarbă stelară/ când sunt înhămat la căruţa încărcată cu versuri lipicioase”.

 

(„Impact dâmboviţean”, an X, nr. 366, noiembrie 2009, p. 12-13 şi prefaţă la volum)

 

 

Mihai Stan

 

Neuronii somnambuli

 

După Lumini pe roua lunii (2005), Echilibrul haosului (2006) şi Înger zburând pe maci (2007), Editura Bibliotheca propune cititorilor săi un nou volum de versuri semnat de poetul târgoviştean Florea Turiac, intitulat Neuronii somnambuli. Autorul, în aparenţă un împă­timit al versului şlefuit cu migală în care rima rară se ală­tură metaforei surprinzătoare – poate prea multă metaforă, i-au imputat unii cri­ti­ci acuzându-l de calofilie – oferă cititorilor săi un alt tip de poezie în care tronează ostentativ verslibrismul. Este doar o schimbare mimetică, poetul rămânând la aceeaşi înălţime a limbajului liric. Despre „noua poezie” din volumul amintit, criticul Grupării Litere, Tudor Cristea notează pe coperta a IV-a volumului: „Pe Florea Turiac l-am considerat, pentru totdeauna, un înrobit de voie al formelor prozodice clasice, deşi versurile sale, debordând adesea de sensibilitate, sunt animate de un spirit modern şi vădesc destulă imaginaţie lirică. Chinga versului clasic reprezintă adesea o dulce, dar, mai ales, profitabilă, prin consecinţe, povară. Iată-l, însă, pe autor surprinzându-ne în volumul de faţă prin dicţiunea mai fermă şi întrucâtva mai directă a versului liber, continuând să dea glas aceleiaşi sensibilităţi şi să exprime aceeaşi devoţiune faţă de marea lui himeră, poezia, pe care încearcă s-o privească în faţă şi de care se visează devorat. Găsim aici numai în aparenţă un alt poet şi nicidecum o altă poezie. Versul liber presupune, însă, dincolo de avantajele unei exprimări mai directe şi mai desolemnizate, şi un mai mare risc de a luneca fie în prozaism, fie în poetizare. Din fericire, Florea Turiac izbuteşte să evite capcanele aparentei lejerităţi a noii forme prozodice abordate, rostindu-se la fel de sensibil şi, poate, chiar ceva mai firesc”.

 

(„Litere”, an X, nr. 9(114), septembrie 2009, p. 74)

 

 

 

Henri Zalis

 

Expuneri lirice recomandate de magia iluziilor

 

Este suficient să citeşti poema finală („Posibila recompensă”) ca să înţelegi pe ce coordonate încearcă Florea Turiac să treacă de la un sentiment la altul prin breşe ingenioase, după anumite dominante.

Artistul are calităţi notabile, iar câteva îi scot în relief punctul ascuns sub destăinuiri şi prudente participări şi adaptări. Totodată nu trece în versul lui expresia dezamăgirilor, de atâtea ori aproape naturale, dintr-o discreţie din ce în ce mai bine stăpânită. Mai degrabă înşelat de bucurii efemere, Florea Turiac izbuteşte să împace dispoziţii opuse, să-şi lase mintea trează şi reveria animată de porniri lucide.

În vremuri ca ale noastre, genul acesta de lirism pare mai puţin obişnuit. Totuşi resorturile lui au concursul lucidităţii pe cât şi pe acela cerut de peisajul lăuntric, astfel că literatura şi autobiograficul îşi dau mâna.

Deodată te crezi îndeajuns de realizat şi îţi obligi libertatea să meargă pe sârma ghimpată a destinului fără nicio plasă de protecţie mulţumindu-te cu o posibilă recompensă constând într-o piatră grea legată de gâtul tău de lebădă să te poţi îneca în metafore. Nefiind un poet de tumult, maniera sa de expresie înclină spre menţiuni, îndeajuns de semnificative cât să fixeze spiritul versurilor fără tensiuni compensatorii.

Ca atare recunoaştem în Florea Turiac aspirantul la devoţiuni majore. În „Aproape geamăn” avem un ecou de bună calitate al loialităţii cu care poetul nu se dezminte; introdus în propria intimitate de vibraţia singurătăţii: „Îmi ridic mâinile/ imagi­nându-mi-le ca nişte aripi de îngeri/ dar deşi au şi ele păcatele lor/ nu se vor transforma în lacrimi de ceară/ când vor ajunge să atingă cerul şi soarele”.

Orgoliul gestului, pe jumătate de implorare, pe jumătate de adorare semnifică drumul acestor Neuroni somnambuli. Din alternanţa lor versul coboară câteva trepte pe când lasă impresia că le urcă. Jocul rămâne subtil orgolios, bărbătesc, deşi pare a fi împovărat de febrile depresiuni.

Prin exprimarea acestora se vădeşte că artistul tinde spre modernitate, una de ordin subtil. Vorbim de modernitatea suferinţei, a pedepselor, uneori a consimţirilor. Şi, pe alocuri, modernitatea vine din angoasa descifrărilor temătoare de tăceri, de retorica lor ciudată, vag muzicală.

În favoarea lirismului şlefuit, la Florea Turiac conlucrează doi factori. Primul rezidă în voinţa şi puterea cu care iese din canonul poetic şi ia contact cu alegoricul muzical. Pare pregătit să cânte incertitudinea, introspecţia, fragilitatea sinelui. De unde rezultă acuitatea sinelui. De unde un postmo­dernism înşelător.

Pe de altă parte versul revendică purificarea de tot ce înseamnă emoţia umilităţii. După modelul arghezian, oximoronic în datele sale transgresive, Florea Turiac propune tensiunile subiectivităţii, merge până la negarea contrariilor din convingerea că virtuţiile clasicităţii determină alegerea fluidului metaforic. Îi aparţine regăsirea tonului „de mijloc”, gravat de unificarea dramei cu comedia vieţii.

Ca sacrificiu suprem, multiplicându-le se va decide să mai scape de ele („Năbădăile cosmeticale”) împărţindu-le tuturora la nesfârşitul hectarelor de indiferenţă.

 

Doar aşa gânditorul în toate va simţi plăcerea de a renaşte, continuu în rotundul azurului, mişcarea pentru echilibrul universului.

Am avut prilejul să mă ocup de versurile lui Florea Turiac în cuprinsul Istoriei mele condensate a literaturii române 1880-2000” (Târgovişte, Edit. Bibliotheca, 2007, p. 628). Am găsit cu cale atunci să observ afinitatea poetului pentru contemplativitatea neosimbolistă.

Gestul său, ferm orientat, trece mai departe ori de câte ori pune în relaţie identitatea sa cu amintirile. Resimt atunci, ca cititor, gradul înalt de sensibilitate, trecerea acesteia de la melancolie la graţie precum o ilustrează poema „Gândul poetului” (vezi pag. 20).

Neuronii somnambuli certifică un artist al versului în plin elan. Cariera lui Florea Turiac trăieşte suflul ineditului, singurul care contează când înglobează – în eoliana ei cernere – gândul, personal trăirii prin trecătoarea actualitate. Simpla revenire la etapele unei construcţii de durată insuflă curaj, lasă impresia unui marş liric în plină desfăşurare.

Ca şi în alte precedente plachete de versuri, care nu-l dezmint, Florea Turiac prelungeşte meditaţia, găseşte drumurile degajării preferate, consemnează încrederea cu care priveşte în viitor. Ceea ce îl scuteşte să fie provocator; în schimb, fără urmă de ostentaţie sau de extravaganţă, menţine şi confirmă calitatea lirismului său, travaliul modulaţiilor prin care peniţa scorneşte punţi de treceri de la un exerciţiu la altul.

(„Litere”, an X, nr. 10(115), octombrie 2009, p. 22, 25)

 

 

Niculae Ionel

 

Treptele poetului

 

Credincios prozodiei clasice şi poet al fluenţei, Florea Turiac (n. 1943), în cele opt cărţi ale sale, cultivă un lirism muzical modern, bine ornat. Cea de-a opta carte surprinde însă prin versi­ficaţia liberă. Încă din volumul de debut (Con de lumină, Ed. Macarie, Târgovişte, 1993), poetul refuză consecvent a se complace într-o elucubraţie a stărilor sentimentale şi închipuie arghezian o lume mai pură şi mai unitară, în care simţim acordul cu pulsaţia lumii obiective. „Presară-mi cimbru mamă pe rana ce mă doare/ Nu te uita la mine când sângele-n pereţi/ Ar vrea să înflorească – de vis – această floare/ A vârstei ce pulsează sub nobile peceţi/ În conul de lumină mai bântuiesc hăitaşii/ Şi îmi aduc aminte iar mamă că-ţi sunt fiu/ Pe sânul cald al nopţii se odihnesc cosaşii/ Când cântă-n colţul lunii un huhurez pustiu/ Presară-mi mamă cimbru căci rana-i vindecată/ Şi soarele surâde cleştarelor din mări/ Ştiu că-ţi e dor de mine de-aceea-n lume cată:/ Mă vei găsi petală aces­tui neam şi ţări” („Con de lumină”)

Al doilea volum (Veac întors, Ed. Macarie, 1997) cuprinde şi poezii – multe într-un ritm voios – pătrunse de respirările înmires­mate ale trăirilor religioase, imagini sacre într-o versiune poeti­că înnoită. Sub titlul „Pace”, întâlnim iminenta dezlegare a miste­rului mult aşteptat de creştinătate, o prevestire a sfârşitului de veacuri, a Parusiei: „Hei, domnilor, nu mai gândiţi aiurea/ Duşmanii se împacă între ei/ Toporul e prieten cu pădurea/ Şi ciutele nu se mai tem de lei/ Câinii se vând (nu ne mai trebui lacăt)/ Vocabularul şi-a ales vorbirea/ Nu mai există drum să-i dai de capăt/ Şi oamenii nu se mai pierd cu firea/ Cuvintele-şi îmbălsămează verbul/ E frică morţii să răpună vii/ Dansează lupul în salon cu cerbul/ Şi prunii-adulmecă la rodul vii.” Fapt de luat în seamă, Turiac nu e în căutarea unei mistici, pentru că o are, este în ea, e consubstanţi­ală stării sale poetice.

Vinovat de prea multă iubire (cartea întâi, Ed. Macarie, 2001 şi cartea a doua, Ed. Macarie, 2003) continuă o prudentă şi subtilă emergenţă spre mai modern, în linia dezvoltării ingenioase a filoanelor tradiţiei. Metafora şi simbolul însoţesc permanent textul printr-o perpetuă alianţă între spontan şi premeditat. „Iarăşi târziu prin sân­ge un înger mă colindă/ Să-mi amintească vina de-a fi iubit fru­mos –/ Când trupu-mi este pradă uşoară în oglindă/ Fineţea pielii-apare ca un pământ humos/ Dar eul meu vă-nchide în cercul lui de graţii/ Când pentru alinare bea numai armonii/ Vrea-n paradis s-a-jungem plutind prin constelaţii/ Când Universul urlă strivit de simfonii/ Căci limba mea iubirii îi dă statornicie/ Şi versului doar vina de-a colinda nespus –/ Ştiu, am ascuns păcatul, nu din făţărnicie/ Ci fiindcă eu la rându-mi tot lui am fost supus.” („Vinovat de prea multă iubire”)

Cu Filozofând cu Diogene sau Limita bunului simţ (Ed. Macarie, 2005) şi Echilibrul haosului (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2006), încă două trepte, se clarifică rostul urcuşului valoric – acel ine­fabil care cere la receptare un efort pe măsură de limpezire a sen­surilor. „Nu vreau să gust paharul cu umilinţă plin/ Când în cristalul vieţii coboară împăcarea,/ Că această liniştire mă torturează lin/ Şi nu mai ştiu pe unde să-mi rătăcesc chemarea.../ Să nu mă prindă linxul gândirii din catren,/ Ţin ochii-nchişi ca versuri să înflorească fila/ Şi numai noaptea chinul îl odihnesc ca-n tren,/ Ca un copil al străzii care-şi visează vila.../ Aş vrea, desigur, timpul în loc să-l reţin,/ Să simt că trupu-mi este uşor ca adierea,/ Dar şarpele iubirii mă-neacă în venin,/ Să împlinesc pă­catul, să-mi vindec sfâşierea” („Şi totuşi, păcatul...”)

Debutând editorial târziu, poetul nu s-a dezis de propriul uni­vers de valori şi nici de tipul de sensibilitate care îi domină fiinţa artistică. Dogmele clasicităţii, aflate se pare la baza formaţi­ei sale, ajung să fie traduse cu o dicţie a fervorii moderne în ur­mătoarea carte – Înger zburând pe maci (Ed. Bibliotheca, 2007). Figurativul literar se topeşte în abstract, încărcându-se de o spi­ritualitate luminoasă, deseori cu tentă mistică. Recurge frecvent la aluzii culturale în susţinerea viziunii sale poetice şi practică cu măsură un exotism lexical. E interesant cum reuşeşte, în unele poezii, să reînnoiască şi să revitalizeze, prin sinceritate şi prin forţa imaginaţiei, un nucleu de idei. „Sunt doar copilul care-alerg prin versuri/ Căci nu sunt speriat de exponentul/ Ce le-nmulţeşte-n vaste universuri/ Unde doar muzele-mi hrănesc momentul/ Înger zburând pe maci puşi pe răsfăţuri/ Prea alintaţi când le plantez nec­tarul –/ Pun scrisului buimac de gânduri, hăţul/ Să sorb sintaxa ce-mi hrăneşte harul./ Purificat de frazele cu dâmburi/ Aş rupe hălci de cioburi din cristalul/ Structurii lor ca pe un foc din sâmburi/ Să-mi plimbe truda în lumină, valul.../ Trezind în lume tainice petreceri/ Alt echilibru mintea îmi scorneşte –/ Deşi sunt lan de grâu topit sub seceri/ În mine neastâmpărul domneşte...” („Înger zburând pe maci”). Nevoia confesiunii, a sincerităţii netru­cate se descifrează nu numai în abordarea unei variate tematici, ci şi în energia soluţiei gestuale de transfigurare a materiei litera­re. Dialogul forţă-sensibilitate, afect-cerebralitate ocupă spaţiul unei vecinătăţi din care rezultă şocul energizant al atâtor formu­lări poetice. În căutarea propriului orizont expresiv, fulguranţa metaforelor, alternanţa tonală, chiar cioburi de narativ dau preg­nanţă curgerii lirice podidită de lumină. O lumină ce se încheagă şi ţi se răspândeşte în suflet cu tăcută febrilitate. Lumina asta atât de prezentă în poezia lui Turiac, încât e ridicată la rangul de temă. „Lumina, Doamne, iată cum mă topeşte-n flori/ Şi-n seva lor mă plimbă arându-mi căutarea,/ Să văd cum ciuguleşte o pasăre din nori/ Ademenindu-mi pasul să îmi găsesc cărarea./ Lumina, Doamne, iată cum mă topeşte-n maci/ Şi-mi netezeşte drumul doar pentru marea fugă,/ Cuvinte rătăcite să strâng, să le fiu baci,/ Sorbindu-le puterea, tot eu să le fiu slugă./ Lumina, Doamne, iată cum mă to­peşte-n cer,/ De nu mai ştiu pe unde mă plimbă ursitoarea –/ Hrănindu-mă un înger ca pe un pui stingher,/ Spre vers prin pleoapa vieţii pornesc iar vânătoarea.” (Lumina, Doamne) Iată o poezie în care se trezeşte un elan de viaţă dionisiac: „Nimic nu mă înşală când sunt cuprins de vrajă/ Că-n sângele fierbinte parcă dansează maci,/ Când trupul e oceanul şi gândul este-o plajă/ Plină de scoici cu perle, pitite după raci./ Cu raniţa în spate ne părăseşte frigul, Căci iarăşi primăvara aleargă-n flori de tei,/ Din bunătate caii în­calecă nimicul/ Şi-n Paşte calendarul e-mpodobit cu miei./ De-aceea, eu mă strădui să nu strivesc cuvântul,/ Când îl plantează versul în albul-argintiu –/ Cu cât colind sublimul, e mai presus avântul/ Şi-o muzică străbate edenu-n care scriu.” („De primăvară”) Aparenta simplitate ascunde o atentă arhitecturare a textului, o seducătoare muzicalitate a sonurilor lexicale. „Presar copilăria cu frunte de lumină/ Când galaxii de sânge mă ning cu alt destin/ Cohorte de cuvinte-s apropiata cină/ Spre care-alerg-nainte şi dinspre care vin/ Las negustat păcatul neştiind ce-o să se-ntâmple/ Atunci când creşte-n mine dorinţa de cuvânt/ Strângându-l nerisipei de-mi va-nflori sub tâmple/ Dorind să-i beau licoarea – îl voi vâna cu-avânt/ Îşi prelungeşte clipa lumina-n nemişcare/ Doinind supus cuvântul spre linişte ivit –/ Se mai întorc în mine reci îngeri de-aşteptare/ Sclavi ochiului – frumosul – de dor îmbolnăvit.” („Apropiata cină”). Este un rezultat clădit pe efort, îngemănarea trăirilor intense cu stăruitoare elaborări mentale în care transpare plăcerea jocului estetic.

În tendinţa spre un lirism mai intens, spre o trăire a sufletu­lui mai obsedată de propria revărsare, ritmul, esenţial pentru pu­terea de ordonare a formei, îşi găseşte o mare libertate pulsând în metrica variabilă a versului liber. Este, cred, motivaţia principa­lă a apariţiei neaşteptate a cărţii Neuronii somnambuli (Ed. Bi­blioteca, 2009), rod al unei posibile experienţe de sertar. Pe de altă parte şi cealaltă practică îşi are avantajele ei. Este ştiut că duritatea prozodiei, opunând rezistenţă, incită sporit virtuţile poetului şi tot ea intensifică emoţia şi o menţine mult timp după ce a fost citită poezia. Ecoul lecturii nu se stinge în criză, ci se păstrează în plăcerea amintirii lui.

Titlul volumului e o metaforă a transei poetice. În pofida une­ori a tonului dur, predomină visarea, înţeleasă ca o stare în pre­lungirea veghei, izvor al energiilor catarctice. Poeziile, lipsite de punctuaţie, se articulează fără efort, în versuri ce susţin pulsaţiile ritmului – foarte puţine stânjenesc prin lungime. „Iarăşi/ azi-noapte am furat/ o porţie de sărut cât luna de mare/ deşi zorii o ascunseseră în sân/ de pe obrazul drept al copilului meu/ să crească iarba somnului/ pe celălalt obraz/ încât fuga în marea căutare să-i fie uşoară/ ca fulgul de nea” („Furt”) Vibraţia emoţională este provocată în primul rând de realitatea obiectivă, etalând calităţi plastice remarcabile: „Fără ezitare/ Îmi pun şoarecii de sub pleoape/ să ronţăie textele filelor/ împodobite cu aurul limbii române...” Narativul capătă aură lirică, ca în acest fragment biografic (bruta­lă intruziune în interioritatea poetului): „Eu/ întotdeauna am fost un întârziat/ venind pe această lume/ în bătătura părinţilor mei pavată cu iluzii/ în ’43 iunie, cinci/ fiind cel de-al noulea copil/ şi ultimul/ cu un ţipăt prelung mirosind a pierzanie/ căci un război nedrept/ se desfăşura sălbatic/ îmbolnăvind până şi emoţiile care rămăseseră nesecerate/ încă de bombele ucigaşe/ ale îmbâcsiţilor de plictiseală/ şi mult prea doritori de schimbarea aerului/ care totuşi le-a scăpat printre degetele nevrotice/ rămânând pentru totdeauna pur prin sacrificare/ sub cerul dăruit nouă pe gratis de divini­tatea universală...” („În ’43, ultimul”) Iubirea (cu toate ipostaze­le ei), în toate aceste volu­me de poezie, se lasă desluşită din jocul ambiguităţii drept o cale de integrare în armonia universală. Înălţarea spirituală devine posibilă prin actul iubirii, şi nu prin acceptarea pasivă pe care o înţelege contemplarea. „Dumnezeu mi-a dăruit cu entuziasm/ o inimă mare cât clopotul/ de la Biserica Neagră din Braşov/ încât atunci când se scutură de lumină/ să-mi audă glasul toţi cei care mă caută/ şi mă găsesc cal păscând diamante de iarbă stelară/ cand sunt înhămat la căruţa încărcată cu versuri lipicioase/ Tuturor nefericiţilor ofer pe gratis/ speranţele strânse snop în braţele mele/ agăţate ca pe coarnele cerbilor care se pierd/ în liniştea pădurii înverzită cu gânduri” („Dar divin”) Accidentala lipsă de armonie interioară a poetului tulbură fenomenele meteorolo­gice. Nehotărârea, dilema, sunt prezentate printr-un delicat manie­rism – sensibilitate ce aminteşte de Nichita Stănescu. „Când cheful meu de joc cu armonia/ rămâne îndoielnic în lucrare/ nici norii n-au curaj să se transforme-n ploaie/ Doar lacrima de rouă mai stăruie sclipind în soare/ lumini de curcubeie inexacte/ pe macii-nsângeraţi până-n petale/ ce-n timp prielnic în centrul florii-o cupă/ va apă­rea necoaptă îndeajuns şi prin incizii/ un elixir din latex va fi extras cu patimă/ uscat în taină chiar în bezna nopţii/ ce-i desti­nat să-l soarbă indolenţa firii ca pe miere/ şi va-ndemna-n delir sălbăticia cărnii spre ispită// Căzând cortina uşuraţi noi zicem/ Ce despre-un soi de maci s-a spus nu e minciună/ nici fapta-n sine n-o luaţi drept glumă/ deci treceţi puri şi liniştiţi sub clar de lună/ când blândul şi frumosul se însumă” („Hamletiană”)

„Nu vreau să mă ascund ca o cârtiţă/ în prea mult întunericul pământului.” Cuvintele („albinele imaginaţiei”) nu sunt împovărate de greul materiei, iar Platon îşi mută mitul în „peştera craniului”. În afara vocaţiei lirice certe, rămâne un fapt biografic în jurul căruia nu îndrăznesc să speculez – poetul a lucrat ani buni în mină. Atâta zbor în lumea supratelurică inundată de lumina sferelor superioare, o lumină ce pătrunde şi în inima lucrurilor!

Pentru poetul Florea Turiac, mitul peşterii lui Platon înseamnă o neobosită aspiraţie spre valorile expresivităţii ideale.

 

(„Litere”, an XI, nr. 4(121), aprilie 2010, p. 28-30 şi în volumul „Scriitori târgovişteni”, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 59-66)

 

 

 

Constantin Mitulescu

 

Florea Turiac – „Frunzele neliniştii”

 

[...] Florea Turiac pare un neliniştit şi caută permanent adevărul pentru „a-l vinde de pe tarabă” aşa cum îl prezintă în unele versuri din creaţia „Frunzele neliniştii”: „ca să dezleg tăcerea ce încă-i sunt pândar/ când voi vorbi cu miere să şuiere orchestre/ de muzici să încarce tot dulcele destin/ pe frunze de nelinişti cu versuri de podoabă/ păstrând în traista vremii un rai cât mai deplin/ vânez doar adevărul să-l vând de pe tarabă”.

În „Scrisori” poetul surprinde un moment de reflexie privind noua generaţie, concluzionând în final o mică dezamăgire : „lăsându-se citite c-un pipăit de orb/ de delicaţii tineri ce numai visuri sorb”. Frământările semenilor în anumite momente ale vieţii sunt surprinse prin glisarea unor frumoase imagini poetice cititorul simţind „ când ambulantul vinde iluzii la hectar” ori că „ din abundenţa pieţii m-aleg adesea cu fiere „aspecte ce determină o reacţie firească „şi-n mine aud copilul cu patimă cum plânge” („Mieii tinereţii”). Asemănătoare este şi creaţia „ Farmecul luminii „ din al cărui final reţinem: „...nimicurile vremii să le arunc departe/ să nu uit de norocul sub care-am fost adus/ căci timpul amintirii este clădit pe carte/ când farmecul luminii prin mine l-am transpus. În „Suflet romantic” cititorul simte un dialog imaginar al poetului care nu îşi lasă „sufletul surpat”. Omenia şi iubirea faţă de oameni este o altă temă tratată de Florea Turiac care în stilul său caracteristic prin folosirea figurilor de stil ne spune cu mare sinceritate în „Tigrii plăcerii”: îmi dau grilajul jos de peste tot/ în sinea mea să intre fiecare/ s-aprindă focul inimii când pot/ doar cu surâs frumos de sărbătoare. „Aceleaşi sentimente le transmite cititorului şi prin poeziile „Ca un izvor”, „Mireasmă de crin” şi „Ceasul inimii”. „Esenţa păcălelii” derulează căutări pentru găsirea unei soluţii spre adevăr: „să duc în spate sacii cu-adevăr/ şi libertatea să o car în braţe/ căci ghemul vieţii s-a-ncurcat în aţe/ când şarpele m-a păcălit c-un măr”. Bucuria omului în faţa recoltelor („Belşug şi pace”), regretele nesăbuinţei („Desfrâu”); poluarea („Cer bolnav”) sunt alte subiecte tratate ingenios prin versuri tandre, pline de speranţă. „Tainul morţii” este viziunea unui moment nefast din viaţă poetul marcând în final: „se zbate în mine hainul/ de câine al durerilor toate/ căci timpul îi trecut şi se poate/ ca moartea să-şi ceară tainul”. Despre nevoia armonizări relaţiilor sociale, Florea Turiac are o viziune poetică deosebită consemnând-o în „Focul armoniei” dar şi în „Tainele vieţii”. Superbe poezii sunt şi cele intitulate „Pe frunze de amurg”, „Icar”, „Un fel de odihnă”, „Seva rădăcinii”, „Grădina îndoielii” etc. Dorinţa de liberate în gândire şi exprimare îşi găseşte materializarea în poezia „Uitând de bici”: „încât cu ploi de fulger străpunge-voi blindarea/ căci dăruiesc doar miere celor cu vise mici/ şi galopând pe frunze voi cuceri splendoarea/ fardând viclene timpuri uitând de fostul bici”. Florea Turiac ne-a dăruit un superb volum de poezii unde căutările sale se transformă în răspunsuri indirecte pe care cititorul le percepe cu mare uşurinţă creându-se un interesant raport interactiv. Este poezia care îşi atinge scopul.

 

(„Evenimentul de Călăraşi”, nr. 506, 18 februarie 2011, p. 11)

 

 

Liviu Grăsoiu

 

Un hedonist neliniştit, dar decent

 

Anul trecut a adus iubitorilor de poezie cea de-a zecea plachetă semnată de Florea Turiac, autor care s-a grăbit încet, amânând debutul editorial până în 1993, adică până la 50 de ani, deşi se îndeletnicise cu literatura şi cu lucrul asupra cuvintelor devenite vers, din tinereţe, căci pe la 25 de ani colabora la „Dâmboviţa”, ziarul din vechea cetate de scaun a Ţării Româneşti. N-a evitat nici alte ziare sau reviste din Capitală sau din ţară, obţinând chiar distincţii la festivaluri şi concursuri literare prin 1973 apoi, câteva decenii mai târziu, în 2009 la Alba-Iulia, în 2003 la Ploieşti, iar în 2005, 2006 şi 2007 la Târgovişte. De altfel, întreaga carieră de scriitor a lui Florea Turiac, s-a datorat acestui spaţiu cultural a cărui vitalitate s-a remarcat în ultimi 15 ani, odată cu ieşirea vechiului oraş de sub tutela legendarilor oameni şi începutului de drum şi cu plasarea sa printre centrele culturale active, cu faimă dobândită de munca intelectuală şi artistică. Florea Turiac a beneficiat şi el de această efervescenţă lăudabilă, având acum un loc al său printre concetăţenii frecventaţi de muze şi prin Editura Bibliotheca, girul asupra calităţii demersului liric. Consecvent şi constant cu sine însuşi, neforţând mâna colegilor în a i se acorda un plus de prestanţă prin mediatizare la nivel naţional, Florea Turiac s-a alăturat energic acţiunilor culturale desfăşurate în Dâmboviţa, dar şi în Moldova dintre Prut şi Nistru, numărându-se printre membrii Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

„Frunzele neliniştii” (Ed. Bibliotheca, 2010, Târgovişte) este o carte elegant tipărită, copertată cu gust, cuprinzând şi datele principale din bibliografia poetului, precum şi aprecierile critice, ale confratelui George Coandă, care a observat corect virtuţile de orfevru într-ale versului, izbitoare în fiecare poem al amintitei cărţi. Într-adevăr Florea Turiac a atins, la maturitatea sa lirică, un nivel al profesionalismului, de invidiat (şi de urmat...) pentru aceia ce se mulţumesc cu înşiruirea, uneori haotică, de stări, sentimente, trăiri, fără a le mai transfigura şi a le supune rigorilor, căci nu întotdeauna lipsa de control conduce şi la poezie.

Prima impresie, oarecum surprinzătoare, este o neaşteptată întâlnire cu melopeea pillatiană, fără a fi vorba de pastişă, ci doar de reverberaţii transmise pe ciudate vase comunicante: „mai ostenesc în gânduri cârduri de nevăstuici/ ce lunecă prin sânge să-şi caute culcuşuri/ încât le simt în carne dând iama ca prin puici/ pândind vioara minţii cum îmblânzeşte-arcuşuri //...// când voi vorbi cu miere să şuiere orchestre // de muzici să încarce tot dulcele destin / pe frunze de nelinişti cu versuri de podoabă / păstrând în traista vremii un rai cât mai deplin/ vânez doar adevărul să-l vând de pe tarabă” (frunzele neliniştii). Se anunţă, de la prima piesă o atmosferă luminoasă, necontorsionată, devenită amprentă pentru întreg volum. Relaţia bărbatului cu timpul se impune drept temă dominantă, căci bărbatul ajuns în pragul senectuţii nu încetează a-şi asculta impulsurile vitaliste: „de-acum încolo sigur prea bine oricum n-o fi //...// căci mai colindă şansa prin ochiurile cetii/ să îmi aducă aminte de muzicile vieţii” (scrisori). Sau, şi mai explicit şi patetic: „mă iartă Doamne poate eu am uitat ce sunt/ dar îngerul plăcerii îl simt cum taie-n carne/ luceferii dorinţei cu care-ades mă-nfrunt/ prin gânduri de lumină dorind să mă răstoarne. //...// toţi mieii tinereţii prin mine vor s-alerge” (mieii tinereţii). Menţionez că autorul nu foloseşte majuscule, deci citatele vor arăta ca atare. Fantezia devine galopantă în „tigrii plăcerii”: „cioplind blândeţea-n aer c-un cuţit/ numai veneri (de ce nu venere? – n.n.) voi odihni pe braţe/ căci flori-mirese iată-au asmuţit/ tigrii plăcerii carnea să-mi înhaţe”. Vârstnicul faun îşi descoperă un „suflet romantic”, devenind nostalgic: „cât de plăcut trăi-vom înfirbântate clipe/ împodobiţi de macii în care ne-am trezit/ de parcă-aleargă zeii sub ploape în echipe/ de teamă că păcatul e gata de rodit”. Însetat de plăceri, trăieşte cu lăcomie, dar expresia se păstrează în limitele decenţei şi ale versului bine lucrat, şlefuit: „din fructul fericirii eu cât mai mult s-apuc/ când îmi exală gura parfum de primăvară/ femeile să-mi ceară mereu să le seduc/ de îşi înfige colţii vârsta ca o povară” (când). Exaltarea capătă dimensiuni supraomeneşti, măgulitoare pesemne pentru orgoliul masculin: „şi, cu-ncăpăţânare moartea am s-o subjug/ oricât ar vrea ca pradă nu vreau să mă apuce/ când muşchii se-ncordează de parcă trag la jug/ s-o simt cum se retrage învinsă şi se duce” (idem). Vă imaginaţi cum ar fi sunat ideea dacă i-ar fi venit lui Emil Brumam? Probabil că nici „România Literară” n-ar fi publicat ipotetica piesă...

Apucăturile violente, de satir dezlănţuit (în mereu) sunt însă susţinute estetic de îndrăzneli imagistice originale, de reală forţă: „ninge mereu ca din morişti abstracte/ de parcă norii-şi scutură toţi teii/ că doar cu cerul au semnat contracte/ când pe sub pleoape ne colindă mieii” (pastel de iarnă neterminat). Sau, mai elocvent: „ard în făclia lunii petalele candorii/ şi coşul vieţii strânge ce-a prins într-un năvod/ zvârlind doar curcubee peste măsura florii/ când strânge-n ea culoare să-i dea pururea rod” (ambiţia ca fiara).

Generos (festin) sau nostalgic (talerele vieţii), neliniştit sau grav (jaf în iubire), ironic la limita pamfletului (căi confuze), Florea Turiac are drept zeu tutelar prezentul în ipostază trupească. Metafizica, resemnarea, înţelepciunea ori renunţarea la lucrurile carnale îi rămân străine deocamdată. Până atunci mânuieşte „arcuşul vieţii” astfel: „din grâu neghina de-i aleasă/ ca lebăda iubirea-i albă/ de-aceea îmi aleg mireasă/ doar poezia ca o salbă// de aur pur s-o port cu mine/ unde doinesc sub flori de stele/ să-mi fie zilele depline/ când sunt arcuşul vieţii mele”.

Un poet care mizează pe discursul direct, concis, melodios, adept al formulelor prozodiei îndelung verificate şi, aici, bine stăpânite. „Frunzele neliniştii” îndeamnă la lectura prezentelor şi viitoarelor sale cărţi.

 

(„Litere”, Anul XII, Nr. 2 (131), februarie 2011, p. 46-47)

 

 

     Lacrimile neodihnei     Frunzele neliniştii     

Neuronii somnambuli     Îngeri zburând pe maci     Echilibrul haosului     

Lumini pe roua lumii